Patimile sunt ca şi umezeala din lemne. Lemnele ude nu ard.

0
302

 patimi                 “…diavolul umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită  (I Petru 5:8)

Oamenii au nevoie de libertate! Însăşi Bunul Dumnezeu cu iubirea şi înţelepciunea Sa a înzestrat omul cu liberul arbitru, lăsând la alegerea fiecăruia, cui slujeşte, Lui, sau celui rău, pe cine iubeşte, pe El, sau viaţa lumească cu toate plăcerile ei. ,,Adevărata libertate nu constă în a face orice, ci în a face binele. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (Corinteni 6, 12).  “Dacă veţi rămâne intru cuvântul Meu, cu adevărat sunteţi ucenicii Mei, şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31-32). Oamenii au nevoie de libertatea de a crede în ceea ce simt, oamenii au nevoie de libertatea de a fi creativi, oamenii au nevoie de libertatea de a-şi exprima sentimentele, de libertatea de a avea vise, de libertatea de a alege modalitatea prin care îşi împlinesc aceste vise. Au nevoie de libertate în a fi stăpânii propriei vieţi, au nevoie de libertatea de a-şi descoperi menirea în viaţă…

Din păcate mulţi dintre noi ne folosim libertatea noastră pentru a deveni robii păcatelor, pentru a ne satisface toate plăcerile lumii acesteia, după pofta inimii. Această libertate care ne desparte de Bunul Dumnezeu şi ne face prieteni cu diavolul este păgubitoare pentru sufletul nostru, ne duce la pierzanie. De la primii oameni până la sfârşitul veacurilor, toţi suntem într-o neîncetată luptă cu diavolii, cu duhurile răutăţii, care încearcă fără odihnă să ne stăpânească,  să ne tragă în adâncul iadului.

Pe unii oameni îi chinuiesc  duhurile cele rele cu îngăduinţa Lui Dumnezeu numai în trup, cum sunt lunaticii, epilepticii şi cei demonizaţi precum cel din Evanghelia: Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor (Lc. 8,  26-39). Pe aceştia, spune Părintele Cleopa, Biserica Ortodoxă îi vindecă, atât trupeşte cât şi sufleteşte, prin rugăciuni speciale numite exorcisme. Cele mai renumite sunt molitfele Sfântului Vasile cel Mare, ce se citesc de obicei în biserică, de preoţi evlavioşi, cu mult post, cu multă smerenie şi credinţă. Pe lângă exorcisme, bolnavii de duhuri rele sunt spovediţi, împărtăşiţi şi li se face de mai multe ori şi Sfântul Maslu. Cu cât se roagă şi postesc mai mult, cu atât se vindeca mai repede.

Al doilea fel de demonizaţi sunt toţi sectarii, toţi ereticii şi învăţătorii mincinoşi şi răi care cu învăţăturile lor greşite schimbă adevărul Sfintei Scripturi şi duc la rătăcire de la dreapta credinţă, pe creştinii nelămuriţi şi neîntemeiaţi în adevăr, ,,hristoşii mincinoşii’’ cum îi numeşte Părintele Arsenie Boca, care îşi scot ucenicii dintre fiii Tatălui şi îi fac ,,fiii pierzarii’’ fiindcă nu primesc iubirea adevărului ca să se mântuiască. Aceştia sunt mult mai greu de vindecat din cauză că sunt stăpâniţi de cei mai răi diavoli, ai mândriei şi neascultării. Dar dacă îşi recunosc păcatele şi le mărturisesc la preoţi şi se roagă mai mult, pot fi eliberaţi de duhul mândriei şi al neascultării.

Însă cei mai numeroşi oameni demonizaţi sunt cei stăpâniţi de patimi cumplite. ,, Fiecare din patimile de căpetenie pot duce zidirea Lui Dumnezeu, până la căderea cea mai de pe urmă, fie ea omorârea de sine, fie nebunia, fie chiar îndrăcirea. De pildă: lăcomia de avere, lăcomia de putere şi fumul mândriei pe câţi nu i-a luat de minte şi s-au omorât? Bolile de pe urma curviei, pe câţi nu i-a adus ca să-şi pună capăt zilelor? Care a sfârşit bine dintre beţivi, care n-au vrut nicidecum să se lase de patima lor? Dar şi lenea poate face nebuni, când se vede în primejdii. De unde atâta pustiire? De la o clipă fără de Dumnezeu a minţii, clipă în care vrăjmaşul i-a furişat undiţa iadului pe gât învăluită meşteşugit într-o momeală a unui lucru sensibil al lumii de aici. Protrivnicul ispiteşte cu momeală plăcerii pe tot omul spre patima spre care-l prinde că are pornirea mai mare: pe cel aplecat spre trup cu desfrânarea, pe cel înclinat spre gânduri, cu înţelepciunea veacului acestuia, care pe mulţi i-a rătăcit de Dumnezeu şi pe puţini i-a întors, pe cei dornici de Cuvântul Lui Dumnezeu îi ispiteşte cu Biblia, încât în zilele noastre se văd mulţi călători la iad cu Scriptură în mână. Toţi cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii căci sub orice plăcere e încolăcit un şarpe’’  (Părintele Arsenie Boca)

Prin patimi noi deschidem portiţa diavolului cu toţii suntem într-o oarecare măsură demonizaţi; când săvârşim un păcat dăm drepturi acelui demon care este stăpân pe păcatul respectiv, îi dăm dreptul să devină stăpânul nostru şi noi să fim slavii lui. Dăm drepturi unei întregi legiuni de demoni să ne stăpânească, să ne robească, să ne ţină în lanţurile plăcerilor deşarte, în lanţurile nesimţirii şi împietririi inimilor noastre. Din această legiune am să enumăr doar o mică parte a dracilor care o formează (dracul curviei, dracul mâniei,  dracul mândriei, dracul iubirii de argint, dracul slavei deşarte, dracul trândăviei, dracul beţiei, dracul zgârceniei, dracul zavistiei, dracul lăcomiei, dracul hoţiei, dracul minciunii, dracul cârtelii, dracul pruncuciderii, dracul vrăjitoriei, etc.)

Demonii sunt fiinţe mincinoase şi foarte viclene; nimic adevărat nu grăiesc, nimic din ce insuflă în gândul omului nu e adevărat; ne mint, şi noi, fiinţe slabe, primim minciuna pe tavă şi o mâncăm; e atât de viclean încât ispiteşte şi pe cel trândav şi-i dă mai multă trândăvie şi ispiteşte şi pe cel care are mai multă râvnă pentru cele sfinte şi îi dă mai multă râvnă ca să-l arunce în mândrie şi apoi să-l facă neputincios să mai lucreze; ispiteşte şi pe cel bădăran şi pe cel îndărătnic şi care este împietrit la inimă şi-l face mai împietrit; ispiteşte şi pe cel sensibil şi delicat la suflet ca să-l facă mai sensibil şi ca să n-aibă putere să meargă mai departe; când eşti în pace nu-ţi da ispite şi când eşti în războaie mai multe războaie îţi dă, şi de aceea trebuie să ne ţinem de Dumnezeu, pentru că nu putem face casă bună cu el.(Părintele Damaschin Luchian)

Diavolul este înfăţişat în învăţăturile părinţilor ca o furnică leneşă, pentru că întâi vine către sufletul omului ca o furnică, ca ceva neînsemnat, apoi, dacă îl laşi să-şi facă ale lui în suflet, cu vremea se face ca un leu şi nu mai poţi să-1 scoţi din suflet. Deci, diavolul ia cuvântul Lui Dumnezeu din sufletul omului, ca nu cumva crezând, omul să se mântuiască, pentru că el ştie că la temelia vieţii duhovniceşti este credinţa în Dumnezeu. Dar cel care are grijă şi credinţă în Dumnezeu, acela merge pe calea mântuirii, scapă de orice fel de răutate, pentru că nu vrea ca în sufletul său să se întemeieze răutatea, ci se întăreşte în bunătate.

Evanghelia: Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor (Lc. 8,  26-39) a vrut să ne arate în primul rând ce face demonul din om, care e lucrarea demonului cu omul, care este promisiunea demonului pentru om, ce-i făgăduieşte şi ce-l aşteaptă pe acest om care ascultă de demon.

Demonul e duh şi atunci ne ispiteşte prin păcat; şi de ce alegem noi oamenii atât de mult păcatul? De ce ascultăm de demoni şi nu de Domnul? Pentru că păcatul are cu el plăcere şi noi oamenii alergăm după plăcere; toţi oamenii aleargă după plăcere; diavolul a inventat o suzetă pentru adulţi care îl ajută pe om să biruiască durerea prin plăcere (fumatul, băutura); sunt persoane care fură şi chiar ucid din plăcere. Ce ne înrobeşte şi ce ne îndrăceşte pe noi? Calea, drumul, pârghia prin care intră în noi duhurile cele necurate este plăcerea nebinecuvantată de Dumnezeu.

Nu numai cei ce se zvârcolesc şi au manifestări care ne îngrozesc sunt oameni demonizaţi. Oare nu avem noi toţi lanţuri la mâini de nu putem să punem degetul pe întrerupătorul de la televizor? Nu suntem stăpâniţi tot de demon? Nu avem şi noi obezi la picioare când stăm unde n-ar trebui să stăm şi nu plecăm de acolo? Nu suntem tot legaţi? Nu suntem tot stăpâniţi? Deşi credem că avem putere absolută, suntem atât de vulnerabili şi atât de puţin stăpâni pe noi înşine şi de neputincioşi în a alege ce e bine pentru noi din punct de vedere duhovnicesc. Nu tot stăpânire este? Vrăjmaşul nu are nevoie decât de o portiţă pentru a intra. (Părintele Damaschin Luchian)

Slujind diavolilor le dăm dreptul să fie stăpânii sufletelor noastre şi să ne facă să murim puţin câte puţin sub jugul lor. Murim câte puţin atunci când nu ne bucurăm sufletul, ci îl întristam cu păcatele noastre, cu necredinţa, cu deznădejdea noastră, murim câte puţin când ne complicăm viaţa şi nu trăim cu simplitate, cu bucurie cu linişte sufletească în suflet, cu iubire de Dumnezeu şi semeni, murim câte puţin când ne stabilim o mulţime de scopuri în viaţă, fără să dorim să îl atingem pe cel mai important: dobândirea Duhului Sfânt, adică mântuirea noastră. Murim câte puţin în fiecare clipă, pentru că viaţa noastră o risipim doar pentru plăcerile lumii acesteia şi nu pentru dobândirea vieţii veşnice. Ne petrecem viaţa mai mult pentru a ne satisface plăcerile lumeşti şi nu facem mare lucru pentru viaţa duhovnicească, având sufletele bolnave şi înfometate spiritual, pentru că ne-am dedat cu belşugul păcatelor, pentru că slujim patimilor noastre. Până la sfârşitul veacului aceasta este menirea satanei, să ne lupte pe noi, cu îngăduinţa Lui Dumnezeu şi niciodată mai mult decât putem noi să ne războim şi ştiind acestea să avem permanent în minte, în inimă, în voinţa şi în lucrare faptul că suntem în război.

Patimile noastre  sunt ca şi umezeala din lemne. Lemnele ude nu ard. Trebuie aduse lemnişoare uscate din altă parte, şi apoi aprinzi. Arzând, ele încep să usuce umezeala şi, pe măsură ce le usucă, aprind şi lemnele cele uscate. Lemnişoarele uscate sunt nevoinţele, osteneala şi împotrivirile noastre cu ajutorul Lui Dumnezeu — la toate răbufnirile pătimaşe din fiinţa noastră. Astfel, cu încetul, râvna şi focul lăuntric, gonind umezeala şi aprinzându-se, vor cuprinde cu flăcările şi toate lemnele cele ude, adică patimile. Lemnele sunt toate puterile sufletului nostru şi toate funcţiunile trupului. Lemnişoarele uscate… Câtă vreme omul nu ia aminte la sine, toată fiinţa noastră este pătrunsă de umezeală, adică de patimi. Până când patimile nu vor fi izgonite, ele se împotrivesc cu îndărătnicie focului celui duhovnicesc. Ele pătrund şi în suflet şi în trup şi prin aceasta ele robesc chiar duhul — conştiinţa şi libertatea şi astfel domnesc asupra întregului om. Pentru că patimile sunt în legătură cu dracii, apoi, prin ele, şi dracii domnesc asupra omului, care totuşi îşi închipuie că el singur îşi este stăpân. Acesta trebuie să înveţe că, orice face, să facă astfel că inimă cea duhovnicească să nu se răcească.. Această mângâiere a Harului dumnezeiesc ori acest foc duhovnicesc nu se va arăta în noi câtă vreme în noi strângem patimile. Patimile sunt ca şi umezeala din lemne. Lemnele ude nu ard. Să citeşti îndemnuri duhovniceşti şi să nu iţi opreşti luarea aminte de la nevoinţele cele din afară. Să te nevoieşti a-ţi dobândi smerenia inimii, făcând cu plăcere ceea ce nu-ţi place. Încălzeşte-ţi soba cea dinlăuntru prin rugăciuni scurte şi dese şi păzeşte-ţi simţirile să nu plece rugăciunea din pricina lor. Vei ajunge astfel robul lui Iisus şi vei cunoaşte că bun este Domnul. „Cel mai de seamă lucru este să stai şi să umbli în faţa Lui Dumnezeu, strigând către El din inimă!”  (După Sfântul Grigorie Sinaitul şi Sfântul Maxim Kavsokalivitul)

Ca să îi slujeşti doar Bunului Dumnezeu trebuie să ai curaj să te lupţi şi cu diavolul la propriu dacă este nevoie, să nu îl laşi pe acesta să te facă prietenul său. Dacă vrei să dobândeşti Harul Sfânt în inima ta, trebuie să ai curaj să te lepezi de viaţa lumească şi să trăieşti doar pentru viaţa duhovnicească. Fără ajutorul Bunului Dumnezeu nu reuşim  însă să începem războiul cu diavolul, fără ajutorul Bunului Dumnezeu nu avem nicio putere, nicio şansă de a învinge răul atât din noi, cât şi din afara noastră. Doar când Bunul Dumnezeu se milostiveşte de noi şi ne cercetează cu iubirea Sa de oameni, putem pune început bun în vieţile noastre, putem săvârşi binele şi învinge răul. Cine crede altceva acela este un om mândru, un om care nu are inima smerită şi curată. Un om care se luptă cu imperfecţiunile sale, cu păcatele sale, cu patimile sale, este un om care începe să fie smerit, care începe să-şi conştientizeze neputinţele şi faptul că nu e perfect, că doar Bunul Dumnezeu poate atinge perfecţiunea, e un om care încearcă să-şi repare greşelile,  care conştientizează că Bunul Dumnezeu aşteaptă cu răbdare convertirea şi pocăinţa lui, că Acesta este gata să îl ridice, să Îl  sprijine, să înflăcăreze avântul lui, să întărească voinţa lui cea slabă, conştientizează că Bunul Dumnezeu singur lucrează desăvârşirea noastră numai şi numai dacă noi o dorim şi o căutam. Conştientizează că nu trebuie să mai amâne nicio zi pocăinţa lui, fiindcă orice amânare atrage după sine o ispăşire în plus, o suferinţă în plus, şi atunci se predă Domnului, îşi taie voile şi plăcerile sale trupeşti  şi  renunţă pentru Hristos şi Evanghelia Lui la toate bucuriile atât de trecătoare ale acestei lumi. Pe El şi numai pe El vrea să-l iubească, să-L dorească,  să-L caute. Îşi dă seama că  nimic altceva nu merită osteneala, că ajutorul lui vine de la Cel ce a făcut cerul şi pământul, către El paşii îl vor duce. Conştientizează că este dator a-I mulţumi Lui Dumnezeu pentru atât de multe lucruri, că trebuie să-I fie Lui recunoscător şi pentru faptul că în marea Lui dragoste şi în marea şi în neţărmuita şi neştiuta de noi purtare de grijă, ne apără şi ne ocroteşte de cel mai mare duşman al nostru: de vrăjmaşul diavol.

Darul Lui Dumnezeu cel mai mare e că nu ne-a lăsat în starea în care eram; dacă Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, n-ar fi venit pe pământ, nu S-ar fi întrupat şi răstignit şi n-ar fi înviat, noi am fi fost pe vecie ca demonizatul din ţinutul Gadarei, nu era nicio posibilitate ca să ne izbăvim de robia demonului ca să fim cu El pe vecie.

Iubind pe Dumnezeu şi aproapele tău din toată inima ta, te învredniceşti de toate virtuţile creştine. Devii un om smerit, un om înţelept, un om milostiv, un om care are nădejde tare în mila şi purtarea de grijă ale Bunului Dumnezeu, devii un om cu pace şi linişte în suflet, devii un om în care mereu cântă rugăciunea în inima şi pe buzele sale. Devii un om care slujeşte cu dragoste aproapelui şi Lui Dumnezeu, devii un om care nu cunoaşte egoismul, care nu cunoaşte pizma care nu cunoaşte ura. Devii un om cu inima curată şi smerită, devii un om care împlineşte poruncile Lui Dumnezeu, un om care şi-a stabilit drept scop principal al vieţii sale dobândirea Duhului Sfânt în inima sa. Şi atunci cu siguranţă omul care este capabil de o asemenea iubire este un om iubit de Dumnezeu, este un om care poate nădăjdui la mântuirea sa, e omul care are cheia care deschide cerul, e un om care deschide poarta Raiului cu această cheie, e omul care se va învrednici de viaţa veşnică în Împărăţia Cerurilor.

Ar fi minunat dacă cu toţii, ne-am învrednici ca ,,ţinta alergării” noastre prin viaţa aceasta uneori complicată (noi ne-o complicăm) ar fi Raiul, despre care Sfânta şi dumnezeiasca Scripură ne spune următoarele: ,,Şi a sădit Dumnezeu Rai în Eden, spre răsărituri şi a pus omul pe care l-a plasmuit” Iar marele Vasile , tâlcuind acest cuvânt al dumnezeieştii Scripuri zice: ,,Acolo a sădit Dumnezeu Raiul, unde nu este silă a vânturilor şi nepotrivire a celor patru vremi ale anului; nu grindină, nu tunete, nu trăznete care lovesc şi aprind, nu îngheţare de iarnă, nici umezeală de primăvară, nici înfocare de vară şi nici uscăciune de toamnă. ….Încă şi pământul acela era gras şi moale cu adevărat curgând din el miere şi lapte, fiind bine tocmit spre toată naşterea de roade; el era străbătut de multe ape şi prea roditoare, frumoase, dulci, unduioase, aducea mult folos lor”. Iar vasul alegerii – Sfântul slăvit Apostol Pavel – în puţine cuvinte voind a zugrăvi pe cele negrăite, zice: ,,Ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, acestea le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” Să ne rugăm, deci să putem alunga ploia de păcate care se abate mereu asupra noastră, prin punerea de început bun în vieţile noastre, prin respectarea Poruncilor Lui Dumnezeu, prin dobândirea virtuţilor creştine, prin albirea sufletelor noastre cu baia Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii, prin dobândirea Sfântului Duh în sufletele noastre, care să ardă din iubire pentru Dumnezeu şi semeni! Mult m-aş bucura dacă am putea să avem o viaţă plăcută Bunului Dumnezeu ca să putem să ne întâlnim cu toţii în Rai! De noi depinde spre ce ne îndreptam spre Raiul luminos sau spre întunecatul iad.

Să ne trăim viaţa aşa cum i-ar plăcea Domnului nostru, să ne trăim viaţa aşa cum şi-o trăiesc oamenii credincioşi şi virtuoşi. Să nu ne dorim să imităm pe cei care trăiesc doar pentru viaţa lumească şi nu pentru cea duhovnicească. Să nu ne dorim să ne înfruptăm din plăcerile trecătoare ale acestei lumi, pentru că aşa o fac tot mai mulţi semeni din jurul nostru. Să încercăm să imităm doar lucrrile bune ce se întâmplă în jurul nostru, să încercăm să urmăm doar modelele pozitive şi nu cele negative, să avem drept modele de conduită şi trăire duhovnicească oameni cu credinţă adevărată, oameni de o înaltă ţinută morală şi spirituală.

Diavolul, ne ameţeşte, ne anesteziază, ne amorţeşte, ne împietreşte sufletele, ne face să fim plini de nesimţire în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească. Ne resuscitează şi ne dă energie şi putere doar pentru a ne face prieteni cu el, doar pentru a ne prinde în mrejele răutăţilor sale, doar pentru a juca după cum el ne cântă. Ne urmăreşte toate mişcările noastre, vede ce ne poate tenta spre împlinirea poftelor lumeşti şi cum şi-a dat seama de slăbiciunile noastre ne face robi ai lui, ne face robi ai păcatelor, robie din care nu mai putem scăpa dacă nu ne mustră conştiinţa, dacă nu ne scuturăm de acest val întunecat al păcatelor care ne-a cuprins sufletul, mintea şi toate simţurile noastre, dacă nu punem început bun în vieţile noastre cu ajutorul Bunului Dumnezeu, dacă nu ajungem să îl urâm pe diavol şi să încercăm să ne luptăm cu toate forţele noastre pentru a-l birui. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne trezim din anestezia nesimţirii, anestezie ce ne-a administrat-o urâciosul diavol, să ne ajute Bunul Dumnezeu să îl alungăm cu baia pocăinţei noastre care ne spală sufletul de malul păcatelor, cu rugăciune, post, smerenie, răbdare, credinţă, nădejde, milostivire, slujirea Lui Dumnezeu şi a semenilor, iubire de Dumnezeu şi semeni..

Să ne luptăm aşa cum ne-a învăţat Sfântul Ioan de Kronștadt,  împotriva păcatului de orice fel până la ultima picătură de sânge şi să ne aducem aminte că ne luptăm pentru o fericire care va dura veacuri nesfârşite; pentru împărăţia Lui Dumnezeu, împărăţia dreptăţii, păcii, bucuriei în Duhul Sfânt, care începe încă de aici, şi ostenelile dreptăţii, ostenelile luptei ne vor ridica iar după fiecare succes în luptă obţinut cu ajutorul Lui Dumnezeu vom simţi în noi pace, mulţumire de noi înşine, înrudire cu Dumnezeu, comuniune strânsă cu El – lumină, putere, îndrăzneală, biruinţa duhului. Păcatul însă înjoseşte totul, spurcă, trage spre întuneric, spre întristare, spre strâmtoare, slăbănogeşte tot sufletul, îl ucide, îl lipseşte în mod tiranic de harul Lui Dumnezeu, domnind tâlhăreşte şi neruşinat în sufletul păcătosului.

După ce omul, despre care am auzit în Sfânta Evanghelie:Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor (Lc. 8,  26-39) a fost izbăvit de puterea drăcească, a dorit să fie cu Domnul. Dar Domnul i-a spus: „Du-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu ” (Lc. 8, 39). Deci, acolo unde-i casa ta, unde-i rostul tău, fii pildă bună, arată-le că eşti în legătură cu Dumnezeu şi atunci ,,Mă urmezi pe Mine’’. Rostul nostru e să-1 mărturisim pe Dumnezeu prin ceea ce vorbim, prin ceea ce facem, prin ceea ce gândim şi să arătăm aceasta. Să se simtă că avem credinţa în Dumnezeu, că avem nădejde şi iubire clocotitoare în sufletul nostru şi că am scos ura din sufletul nostru. Şi atunci, într-adevăr, suntem mântuiţi de puterea cea drăcească. Să avem pildă pe Maica Domnului care a Spus îngerului păzitor: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău “, să ne fie şi nouă exemplu de viaţă. Amin! (Arhim. Teofil Pârâian)

Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne ajute să nu iubim viaţa lumească cu plăcerile ei trecătoare, să nu devenim prieteni ai diavolului şi să îi slujim lui, să ne rugăm să ne conştientizăm neputinţa noastră, murdăria sufletului datorată patimilor noastre şi să îl curăţim cu baia spovedaniei şi a căinţei sincere, să ne facem sufletul locaş al iubirii de Dumnezeu şi semeni, să ne trăim viaţa, având drept scop mântuirea noastră!

Toma Cristina

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here