Legătura dintre suferinţă şi păcat (II). Suferinţa, izvor şi prilej al păcatului – partea a II-a

patimileSfântul Maxim vorbeşte astfel despre „coruperea liberei alegeri”, datorită slăbiciunii firii noastre (adică a caracterului ei pătimitor).

Omul căzut părăseşte virtuţile şi se arată atras de patimile cele rele tocmai raportându-se la durere şi plăcere. Astfel, într-o scolie la Răspunsurile către Talasie citim că: „De dragul plăcerii iubim patimile, şi de teama durerii fugim de virtute.”

Sfântul Maxim vorbeşte pe larg despre faptul că patimile rele cresc întemeindu-se deopotrivă pe plăcere şi durere.

El arată cum omul căzut se străduieşte din răsputeri. Pe de o parte, cauta plăcerea, pe de alta, se fereaste de durere, lucrări legate de altfel… Pentru că, aşa cum am văzut mai sus, potrivit Sfântului Maxim, durerea urmează negreşit plăcerii. Prin această îndoită strădanie, omul dezvoltă o urâtă treime de patimi. Acestea sunt: cele prin care caută plăcerea, cele prin care se fereşte de durere şi cele ieşite din însoţirea acestor două porniri păcătoase. „Luptându-se omul cu toată puterea pentru plăcere şi combătând cu toată sârguin-ţa durerea […], aşa s-a strecurat marea şi nenumărata mulţime a patimilor stricăcioase în viaţa oamenilor.

Aşa a devenit viaţa noastră plină de suspine. Noi cinstim pricinile care o pierd şi născocind şi cultivând prilejurile stricăciunii sale, din cauza neştiinţei. Aşa s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele,. Noi, cei ce suntem de aceeaşi fire, ne mâncăm unii pe alţii ca şerpii şi ca fiarele. Căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti de sine şi străduindu-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi pricinuitoare de stricăciune.

Astfel, când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de sine, naştem lăcomia pântecelui, mândria, slava deşartă; trufia, iubirea de arginţi, zgârcenia; tirania, fanfaronada, aroganţa, nechibzuinţa, nebunia, părerea de sine; orbirea minţii, dispreţul, obrăznicia, moleşirea, desfrânarea, uşurătatea; îngâmfarea, maimuţărelile, luarea în râs, multa vorbire, vorbele urâte şi toate câte mai sunt de felul acesta.

„Intristarea cea neraţională, apasă sufletul pentru că e lipsit de plăceri sau de bunuri materiale”

Iar când ascuţim mai mult prin durere modul iubirii trupeşti de sine, naştem mânia, pizma, ura, duşmănia; pomenirea răului, vorbirea de rău, întristarea, deznădejdea, hulirea Proniei; lâncezeala, negrija, descurajarea, puţinătatea de suflet; plânsul tară rost, tânguirea, ocara, văicăreala; duşmănia, pizma şi toate câte ţin de o dispoziţie care a fost lipsită de prilejurile plăcerii.

In sfârşit, când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, dând perversitatea – căci aşa numesc unii întâlnirea părţilor contrare ale răutăţii -, naştem făţărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria, linguşeala, dorinţa de a plăcea oamenilor şi toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec.”

Odată ivite în suflet, patimile se menţin şi sporesc. Ele se sprijina pe plăcere – pe care omul e pornit s-o caute -, dar şi pe durere – de care se teme şi vrea să fugă.

Atunci când omul nu-şi împlineşte patimile, nu poate ajunge la cele pe care le doreşte sau le pierde pe cele care îi erau dragi, apare durerea sufletească, sub forma patimii tristeţii, care, sălăşluită în suflet, iscă alte patimi. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre „întristarea cea neraţională, a celor mulţi. Aceasta apasă sufletul pentru că e lipsit de plăceri sau de bunuri materiale, ce stârnesc în om porniri contrare firii spre cele necuvenite şi-l fac să lepede cele de trebuinţă”. Vedem aici limpede cum durerea e iscată de patimi; ea însăşi naste patimi, arătându-se şi ea îndoit legată de păcat.

Dumnezeu nu vrea suferinţa omului, Jean-Claude Larchet

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here