Dialoguri la Athos

0
169

paternitatea duhovniceascaCe este paternitatea duhovnicească?

Paternitatea duhovniceasca este antitipul veşnicului şi marelui Dumnezeu şi al Mântuitorului nostru al tuturor, Iisus Hristos. El este strălucirea însuşirii părinteşti a Aceluia. El este gata prin jertfire de sine să poarte de grijă, să mântuiască, să tămăduiască şi să readucă în ţarc oaia care s-a rătăcit, oaia cea „pierdută”.

Paternitatea duhovnicească, fără să „caute ale sale”, se află neîncetat pe altarul jertfirii

Paternitatea duhovnicească este prelungire a prezenţei Domnului nostru pe pământ şi împreună cu Iisus adevereşte că nu va trece cu vederea moartea păcătosului. Paternitatea duhovnicească arată fără înconjur că propria ei „mâncare şi băutură”,datorie, sens şi ţintă este întoarcerea şi mântuirea fiecărui om care a căzut în păcat. Paternitatea duhovnicească, fără să „caute ale sale”, se află neîncetat pe altarul jertfirii de sine cu singura preocupare şi grijă „ca să nu piară nici unul dintre cei (socotiţi) mici” (vezi Matei 18,14) şi de aceea se face „tuturor toate, ca pe toţi (cei ce se primejduiesc) să îi mântuiască” (vezi 1 Corinteni 9, 22).

„Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” (Luca 4,23).

Pentru reuşita acestui scop înalt, paternitatea duhovniceasca trebuie să fie definita de dragostea dezinteresată, blândeţea, îngăduinţă şi libertatea faţă de tot ce aparţine acestei lumi, astfel încât cu fapta de acum să-i provoace pe fiii săi duhovniceşti spre tăgăduirea de sine. El se va împodobi pe sine cu înţelepciunea cuvenită, încât să nu audă niciodată de la cei ce vor cugeta potrivnic acel: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” (Luca 4,23).

„Nu ne sunt necunoscute gândurile şi vicleniile lui satana”

Totuşi, problema propriei lui libertăţi este considerată necesară pentru reuşita scopului slujirii sale. Paternitatea duhovniceasca va fi „cea care leagă pe cel tare şi-i jefuieşte lucrurile” (vezi Matei 12, 29). Trebuie să spună cu îndrăzneală împreună cu Pavel: „Nu ne sunt necunoscute gândurile şi vicleniile lui satana” (vezi 2 Corinteni 2, 11), astfel încât să poată tămădui orice rană, sau înşelare, sau nedumerire, sau împrejurare.

Atotputernicul har al Preasfântului Duh, care-l însoţeşte pe adevăratul părinte duhovnicesc, îi permite să fie încredinţat de faptul că „poate totul” (Filipeni 4, 13) cu ajutorul lui (al harului). Adevăratul păstor se nevoieşte în chip neobosit, astfel încât să nu se piardă nici unul dintre păstoriţii lui Hristos. El are cunoştinţa cuvintelor din Sfânta Scriptură: „Cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui ca gura Mea se va chema” (vezi Iacov 5, 20), şi: „Cel ce va deosebi lucrul de preţ de cel fără de preţ, acela îşi va acoperi mulţime de păcate” (vezi Ieremia 15, 19).

Discernământul este mijlocul necesar şi măsura echilibrului.

Cel mai bogat dar pe care atotdragostea lui Iisus îl dăruieşte prin mijlocirea harului este cel al deosebirii nu doar a duhurilor, ci şi a lucrurilor. Cu cea mai ascuţită claritate el „toate le judecă (şi le deosebeşte), pe el însă nu-l judecă nimeni” (1 Corinteni 2, 15). În special în epoca noastră, care este caracterizată de confuzie, discernământul este mijlocul necesar şi măsura echilibrului. Acesta trage în sus, restaurează şi reface personalitatea omenească, pe care harababura dezorientării o zdrobeşte în chip necruţător.

Aşa cum am menţionat, cei doi ochi luminaţi de Dumnezeu, care îl vor conduce fără de greşeală şi cu izbândă pe părintele duhovnicesc, sunt împreună-pătimirea şi deosebirea (discernământul), fără de care parcursul va fi neluminat şi primejdios.  De câte ori nu ne-am minunat de adevăraţii eroi, sau mai degrabă mântuitori duhovnici, în care lumina darului deosebirii a împodobit cu putere întreaga lor întoarcere la Dumnezeu şi în general întreaga lor viaţă!

De exemplu, aceeaşi încălcare de lege, dacă este săvârşită de mai mulţi, se vede în mod diferit privit în lumina darului deosebirii. Tocmai aceasta este rea” care le sărează şi le conservă pe cele stricăcioase.

Acum, cum vom face aceeaşi judecată valabilă pentru toţi aceştia?

De multe ori se întâmplă ca părinţii duhovniceşti să fie întrebaţi despre teme sau probleme grele duhovniceşti şi să răspundă fiecăruia în mod diferit. Aceasta se face potrivit cu persoana, cu tema, chiar şi cu împrejurarea, cu timpul şi cu locul. Acelaşi răspuns – fie ca poruncă, fie ca recomandare – nu i se potriveşte altei persoane, din pricina deosebirii caracterului, a lucrului şi a împrejurării. Prin urmare, niciodată nu se dă o rezolvare sau o decizie dacă nu s-a cercetat întocmai cum stau lucrurile.

De exemplu, patru oameni au mâncat înainte de ceasul rânduit, sau fără măsură. Primul a mâncat pentru că era foarte înfometat, altul pentru că a ascultat de un sfat medical şi urma un tratament, altul pentru că i-a plăcut mâncarea şi a fost biruit de poftă, iar altul pentru că îi place să risipească după bunul său plac. Acum, cum vom face aceeaşi judecată valabilă pentru toţi aceştia?

Aşadar, să ne unim toţi în rugăciune către Arhipăstorul şi Mântuitorul nostru, ca să dăruiască Bisericii părinţi duhovniceşti adevăraţi, lucru care va oferi societăţii noastre echilibrul şi învierea.

Cum „pătimesc cele dumnezeieşti” adevăraţii monahi?

Dacă, potrivit cuvântului Domnului nostru, „Împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21), nu este un lucru neobişnuit ca adevăraţii monahi să simtă şi să pătimească dumnezeieştile lucrări ale harului.

Împărăţia cerurilor, în care se află Dumnezeu Însuşi, nu este doar locul viitoarei locuinţe a drepţilor în veşnicie. Este şi harul „după lucrare” al Sfântului Duh, care locuieşte în sufletele binecredincioase, pe cât le este cu putinţă, din pricina ascultării acestora de dumnezeieştile porunci. Şi aceasta este socotită Împărăţia Cerurilor, deoarece este cauza, motivul şi lucrarea oricărei virtuţi şi a sfinţeniei.

Este firesc ca adevăraţii monahi, lucrătorii cu acribie ai poruncilor şi ai voii dumnezeieşti, să simtă în mintea şi în inima lor sălăşluirea şi lucrarea harului dumnezeiesc, care îi va încredinţa de faptul că făgăduinţele dumnezeieşti sunt nemincinoase.

Faptul de a vedea „dincolo” de draci sau de a presimţi şi de a prevesti cele viitoare – este lucrarea harului dumnezeiesc

Noţiunea de curăţie şi de luminare dumnezeiască a minţii, la acei monahi care au sporit duhovniceşte – adică faptul de a vedea „dincolo” de draci sau de a presimţi şi de a prevesti cele viitoare – este lucrarea harului dumnezeiesc. Aceasta se săvârşeşte în cei ce au ajuns la slobozenia de „omul cel vechi”, au lepădat „chipul cel pământesc” şi au îmbrăcat „chipul cel ceresc”; şi, astfel, „ceea ce este muritor a fost înghiţit de viaţă”. Ei au devenit, pe cât este cu putinţă, „curaţi cu inima”, iar harul le rămâne alături permanent, ca o stare continuă.

Atunci, mintea lor este luminată şi vede cele depărtate şi ascunse de ochii fireşti. Învaţă cele pe care nu le ştia şi, la modul general spus, gustă într-o anumită măsură cea dintâi stare a fiinţării după chipul lui Dumnezeu. Mintea omenească, în acord cu experienţa Părinţilor noştri cei purtători de Dumnezeu, atunci când se curăţeşte de împătimirea omului vechi, dobândeşte propria ei luminare. Ea vede într-un chip firesc „dincolo” de draci, adică tot ceea ce gândesc de departe duhurile viclene împotriva omului, fără ca ei să ştie. Vede, desigur, şi alte multe taine ale firii, pe care o guvernează atotmântuitoarea pronie, însă descoperă numai câte i se îngăduie.

Ce sunt proorociile şi de ce nu se fac clare în privinţa timpului?

Proorocia este mai înainte grăirea celor ce urmează să se întâmple, cu ajutorul şi lucrarea harului dumnezeiesc. Dumnezeu, Cel ce a făcut toate şi Se îngrijeşte de ele, prin pronia Sa cea atotmântuitoare, „Cel ce pe toate le cunoaşte mai înainte de naşterea lor”, îl înştiinţează pe om dinainte despre ce are să se întâmple în viitorul imediat sau depărtat, din două motive.

„O iotă ; sau o cirtă din Lege nu va trece până ce se vor face toate” (Matei 5, 18).

Primul, pentru ca omul să nu se abată de la canoanele morale şi fireşti ale vieţii, şi al doilea – şi cel mai important -, pentru ca să afle că toată zidirea e guvernată şi condusă de pronia dumnezeiască, aşa cum a fost rânduită dintru început: „O iotă ; sau o cirtă din Lege nu va trece până ce se vor face toate” (Matei 5, 18).

Dacă proorocia este de la Dumnezeu şi, prin urmare, este lucrare a harului dumnezeiesc, atunci cu adevărat înştiinţează cele ce Dumnezeu descoperă |!pentru mântuirea şi folosul omului. Dacă însă proorocia nu este de la Dumnezeu, este vorba de o înşelăciune şi viclenie satanică, ce are drept scop paguba şi înşelarea omului, lucru pe care diavolul îl urmăreşte totdeauna.

Diavolul poate să se apropie de mintea omului

Unealta şi mijlocul absolut de care dispune diavolul este minciuna şi înşelăciunea, iar prin acestea [falsifică adevărul ca să-l vatăme pe om. Domnul ne descoperă însuşirea diavolească pentru ca să nu-i dăm crezare. Iudeilor celor desfrânaţi, care urmau dascălului lor, diavolul, Domnul nostru le spune: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi pof­tele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44).

Noi mergem „prin credinţă”, iar nu „prin vedere”

Pentru că este un duh subţire, diavolul poate să se apropie de mintea omului şi prin simţiri mincinoase să înfăţişeze imagini şi fantasme, prin imaginaţie, şi în acest fel să înşele – desigur, pe cei care îl acceptă. întrucât el cunoaşte din Scripturi cele pe care mai înainte le-a grăit Duhul Sfânt de-a lungul timpului că se vor face, vine în întâmpinare cu imagini mincinoase şi fantasme, pentru ca să-i înşele pe credincioşi, să dovedească neadevărate dumnezeieştile mai înainte grăiri şi să-şi promoveze propriile unelte.

Pentru credincioşi, proorocia nu are mare însemnătate, pentru că aceasta nu ne înştiinţează despre ceva nou pe care ar trebui să-l aflăm. Noi mergem „prin credinţă”, iar nu „prin vedere”. Aşadar, nu avem nevoie de informaţii despre cele ce se vor întâmpla în viitor, de vreme ce ne vor deveni cunoscute, iar noi le vom aştepta cu nădejde.

Valoarea cea mai însemnată o au proorociile

Prin proorocie Dumnezeu ne aduce la cunoştinţă că rămâne „credincios întru toate cuvintele Sale” (Psalmi 144, 13) şi ne întăreşte răbdarea prin aceea că ne descoperă în chip practic că rămâne întotdeauna cu noi. Valoarea cea mai însemnată o au proorociile care se referă la arătarea lui Dumnezeu Cuvântul şi cure descoperă că El este unicul Restaurator şi Mântuitor al lumii, şi în special al omului, care s-a prăbuşit în stricăciune.

Aceasta a fost esenţa dorului şi a interesului nostru şi s-a realizat atunci când a venit „plinirea vremii”, precum Cuvântul însuşi a prevestit şi a pus în lucrare. Restul proorociilor pe care le descriu Sfintele Scripturi, dar şi Părinţii Bisericii, „mişcaţi de Duhului Sfânt”, au drept scop întărirea oamenilor în credinţă şi grăiesc mai dinainte cele ce li se vor întâmpla, lucru care, aşa cum am spus, dovedeşte că pronia lui Dumnezeu rămâne împreună cu noi.

Omul să arate el însuşi ce alege

Proorociile de obicei nu se fac temporal[1] cunoscute, pentru ca să nu fie siluită libertatea omului. Dumnezeu poate să mântuiască întreaga lume automat şi în dar –oricum mântuirea în dar este–, însă El nu face aceasta, pentru ca omul să arate el însuşi ce alege. Prin voia sa, omul a refuzat voia dumnezeiască şi astfel a avut loc căderea. Acum trebuie să se facă vădită în chip voit intenţia omului, şi nu să se supună din pricina fricii sau a siluirii. Proorocia este mărturia faptului că toate sunt guvernate de pronia dumnezeiască. Ea ne trezeşte conştiinţa, ca să ţinem credinţa şi mărturisirea noastră în chip drept.

Paternitatea duhovniceasca si pronia  lui Dumnezeu

Proorocia nu schimbă nimic din atotcuprinzătoarea pronie a lui Dumnezeu, ci îl deşteaptă pe om care neîncetat îşi neglijează îndatorirea şi care, dacă va continua astfel, II va obliga pe Dumnezeu să aplice pedeapsa întâmplărilor ce slujesc la îndreptare, care sunt ispitele neaşteptate (fără de voie), „necazurile pedagogice”, aşa cum am dezvoltat tema în prima secţiune a cărţii noastre.

Ce este nepătimirea? Poate cineva s-o dobândească pe aceasta, dacă voieşte?

Nepătimirea este slobozenia de orice înrâurire pătimaşă şi este de două feluri, precum şi firea noastră. În constituţia noastră biologică se mişcă simţurile trupeşti. Dacă impunem acestora legea raţiunii, aşa încât să se mişte în hotarele trebuinţei, atunci ele se mişcă fiziologic, fără patimă, întrucât nu se face nici un abuz. Aici avem o nepătimire relativă a simţurilor noastre exterioare, în calitate de persoane raţionale ce suntem.

Însă cele ce caracterizează persoana noastră ca fiind după chipul lui Dumnezeu sunt simţurile duhovniceşti. Zdrobirea care a rezultat din căderea în păcat a vătămat mai mult lumea noastră duhovnicească. Cu dreptate spune Sfânta Scriptură că am dobândit „plecarea cugetării spre cele viclene din tinereţile noastre” (Facerea 8, 21), prin urmare din naştere. Suntem datori să avem în lumea noastră duhovnicească nepătimire, deoarece chiar şi simţurile noastre sunt stârnite şi se mişcă sub impulsul părţii raţionale.

Acesta este motivul pentru care Sfinţii Părinţi şi-au întors toată atenţia lor spre libertatea duhovnicească şi pentru aceasta au dus luptele lor muceniceşti. Ei au izbutit să înlăture pricinile, să îndepărteze neorânduiala simţurilor trupeşti şi duhovniceşti şi să-şi ţină în frâu mintea, astfel încât să nu se mişte fără scop şi în chip iraţional. În acest fel ei au reuşit să facă o dreaptă judecată a înţelesurilor, împreună cu fireasca urmare a acesteia, care este dreapta întrebuinţare a lucrurilor.

„Necazurile pedagogice”

Prin împlinirea dumnezeieştilor porunci şi prin ţinerea cu acribie a voii dumnezeieşti vom câştiga făgăduinţele dumnezeieşti, care sunt înfierea şi, prin urmare, nepătimirea. Toţi cei care, cu harul lui Hristos, au câştigat această cunună poartă „chipul Celui ceresc” şi gustă încă din această viaţă bunătăţile împărăţiei celei cereşti, simţindu-se fii ai lui Dumnezeu.

De acum, ei nu se mai tem de războiul lumii prezente, nici de răutatea diavolească; fiindcă prin plinătatea harului au intrat în „neschimbabilitate”, fiind desfiinţată în chip desăvârşit legea stricăciunii şi a schimbării, chiar dacă ei sunt încă în viaţă. Aceştia au fost de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi, care, prin iubirea de osteneală şi prin desăvârşita supunere faţă de voia dumnezeiască, „L-au primit” pe Hristosul nostru; iar El „le-a dat lor putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12) şi de acum „moartea nu mai are stăpânire asupra lor” (vezi Romani 6, 9).

Dialoguri la Athos, Gheronda Iosif Vatopedinul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here