PASTORALĂ. Arhiepiscopul Bisericii Greco-Catolice: “Trăim vremuri în care virtutea supremă a devenit gustul propriu, viclenia răului se arată adevăr”

0
116

646x404Arhiepiscopul Bisericii Greco-Catolice, Lucian, semnalează, în scrisoarea pastorală de Crăciun, că în aceste vremuri “virtutea supremă a devenit gustul propriu”, iar “viclenia răului se arată drept adevăr” şi îi îndeamnă pe credincioşi să dea dovadă de naturaleţe şi “prospeţimea vieţii cu Hristos”.

„Iată-ne iarăşi de Crăciun în postura de pelerini, dimpreună cu magii, pe drumul care duce spre ieslea binecuvântată de la Viflaim, unde Dumnezeu se face Prunc. Ducem cu noi povara existenţei, grijile, temerile, toată sărăcia firii noastre expusă la încercările presărate pe drumul vieţii“, susţine Cardinalul Lucian, Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice din România.

“Iubiţi credincioşi, Să nu uităm însă că bucuria este Taina Crăciunului şi ea provine de la prezenţa Celui care ne oferă mântuirea prin credinţă. Dar pentru a I ne închina trebuie mai întâi să-L recunoaştem. Împletirea dintre ştiinţă şi lipsă de înţelegere apare în atitudinile lui Irod, ale mai marilor preoţi şi cărturarilor, care ştiu cu precizie unde ar trebui să se nască Mesia, dar nu L-au putut recunoaşte. Taina Naşterii exprimă pentru Magi bucuria neţărmurită la apariţia stelei, care-i trimite în lume spre a-L afla pe Împăratul cel mare. Inspiraţi de acel extraordinar fenomen astronomic, căruia ei i-au asociat naşterea unei mari personalităţi, magii au avut parte fără să vrea de o veritabilă introducere în Taina Domnului. Ajungând la Betleem, străini de legea iudaică au cunoscut teologia felului umil al lui Dumnezeu de a-şi conduce creaturile spre lumină şi mântuire şi s-au putut închina Soarelui dreptăţii.

Câte evenimente în viaţa umanităţii, scrise de rosturi aparent trecătoare sau nesemnificative, nu le-a folosit Domnul în înţelepciunea Sa nemărginită spre a oferi lumină! Dragi credincioşi, Vorbim tot mai greu despre speranţă fiindcă febra viitorului ne inspiră multă temere. Or, speranţa trebuie să ne găsească doritori de a pătrunde ceva din Taina lui Dumnezeu fiindcă provine din viaţa cu Cristos. „Ne lăudăm întru nădejdea măririi Lui, şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare. Şi răbdarea încercare şi încercarea nădejde”.

Iată de ce Isus, de la Viflaim încoace, ne invită să aşezăm fundamentul credinţei în acel loc tainic unde Dumnezeu este totul în toate. Să putem contempla chipul Său cel adevărat şi să ne schimbăm viaţa privind-o de acum înainte prin ochii Lui. Pe scena lumii puternicele lumini artificiale ne concentrează vederea trupului pe o realitate, nu de puţine ori, trecătoare şi înşelătoare. Ştim din experienţă că ceea ce se află în afara luminii unui reflector puternic nu mai poate fi văzut sau rămâne într-o penumbră nedefinită, unde nu se mai distinge niciodată albul de negru. E imaginea potrivită pentru căderile noastre care, în scurt timp, ne pot conduce spre robie – făcându-ne să vedem exclusiv obiectul pasionant care ne va putea oricând înlănţui într-o patimă anume.

Dacă luminile timpului nostru sunt înşelătoare, Lumina lui Isus este în schimb calmă şi interioară. Ea dăruieşte sens vieţii omului prin spiritul cu care trăieşte. Candoarea Crăciunului, scenele păstoreşti luminate de corurile îngereşti, exprimă – dincolo de bucuria celor care primesc vestea naşterii Împăratului lui Israel – nebănuitele căi ale Domnului. Dar ne mai pun toate aceste lucruri pe gânduri? Nu sunt, oare, luminile vremurilor noastre prea puternice pentru a mai vedea, deoparte, chipul neajutorat şi discret al Pruncului Dumnezeu?

Timpul de profundă criză morală şi sărăcire pe care îl trăim ne pune în situaţia de a revedea însuşi felul cum ne raportăm faţă de Dumnezeu. Domnul făcut Prunc, intrând în istoria noastră ruinată de atâta prezumpţie, ură şi dispreţ, nu asistă, cum am crede, cu indiferenţă implacabilă mersul istoriei, ci se face părtaş de păcatele noastre care-L vor zdrobi în Vinerea mare. El coboară de Crăciun din Sfinţenia Sfintei Treimi, cutremurătoare chemare doar pentru cei ce aleg voit păcatul şi umbra.

De aceea a vorbi despre Împărăţia Pruncului, descrisă de discreţie, simplitate şi revoluţii exclusiv interioare, ne creează astăzi atâtea probleme! Când mulţi dintre noi stau cu mâna pe inimă, aşteptând sfârşitul lunii pentru a face faţă cheltuielilor, cum să mai poată avea ceva de spus spiritul triumfalist şi prosper pe care l-am imaginat în trecut, confundând-l exclusiv cu civilizaţia şi emanciparea în defavoarea credinţei? Dragii mei, Taina Crăciunului ne oferă ocazia unui serios examen de conştiinţă.

Dumnezeu se lasă expus în fiecare epocă între adevărul realităţii Sale – pe care preferăm să nu o pătrundem – şi ceea ce ne imaginăm noi despre El, plămădind un dumnezeu după chipul, asemănarea şi aşteptările noastre! „Cum stau lucrurile în existenţa creştină cu privire la aşteptarea întoarcerii Domnului?” – se întreabă pe drept cuvânt Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea în cartea sa despre Isus, spunându-ne că aşteptarea noastră, temătoare şi lipsită de bucurie, a întoarcerii Lui – fiindcă nu credem decât vieţii acesteia trecătoare – ar trebui să se asemene, de fapt, cu rugăciunea celui îndrăgostit „care, în cetatea asediată, este apăsat de toate ameninţările şi ororile distrugerii şi nu poate decât să aştepte venirea Celui iubit care are puterea de a curma asediul şi a aduce mântuirea.

Este strigătul plin de speranţă care tânjeşte după apropierea lui Isus, într-o situaţie de primejdie în care numai El poate să dea ajutor”. În scena de la Viflaim contemplăm măreţia cerului deschis peste adăpostul sărac al colibei păstoreşti de la marginea satului, unde Familia sfântă este constrânsă să poposească. Pământul poate deveni acolo cer, iar Fecioara scaun de heruvimi, tot aşa cum şi în aşezământul sărăcăcios al oricărui suflet se reîntoarce splendoarea cerească a iertării păcatelor prin spovadă. Iertarea, cel mai frumos dar pe care ni-l face Principele păcii, se reînnoieşte în noaptea istoriei din hotărârea cu care continuăm să reînnoim în noi atmosfera interioară a ieslei Betleemului. Iertarea poartă pacea, redând normalitate omeniei, care pare azi tot mai rară.

Rostul păcii este de a aduce prezenţa lui Dumnezeu în lume prin bunăvoinţa oamenilor. Normalitatea, discreditată atât de mult de patimile lumeşti, nu e chiar aşa de greu de găsit dacă recunoaştem naturaleţea firii şi a vieţii. Ceea ce e normal – ne spune Dumnezeu – se află la locul său în creaţie, adică îşi continuă rostul creator şi dătător de viaţă. Iar atunci pacea singură va zidi bogăţia darurilor cereşti din săraca noastră lume în primul rând de la recunoaşterea Binelui, clipă de clipă.

Pruncul ceresc, născut în istoria noastră concretă, rămâne Dumnezeul Creator şi Atotţiitor, iar pacea primită de la El poate schimba lumea dacă ne schimbă mai întâi inimile. Iubiţi credincioşi şi dragi preoţi, Suntem într-un an dedicat Credinţei şi ne îndreptăm iarăşi, de Naşterea Domnului, gândul inimii spre comoara sufletească a generaţiilor care au suferit pentru credinţa lor. Nu în sensul de a cultiva la nesfârşit nemulţumirea faţă de nedreptate, ci de a contempla importanţa pe care oamenii aceştia au dat-o crezului în viaţa lor de zi cu zi. Fără acest legământ interior, fraţii noştri, imperfecţi ca şi noi, n-au putut trăi.

N-au rezistat cu siguranţă pentru a primi elogiile noastre post-mortem, ci pentru că viaţa lor a fost credinţa în Dumnezeu. În acest sens, în faţa nevinovăţiei şi neputinţei Pruncului, să contemplăm într-o nouă lumină tăria credinţei din har a martirilor noştri. Spre a recunoaşte adevăratul tezaur sufletesc şi a renunţa la resentimentele care ne ruinează sufletul, exaltându-ne doar vanităţile istorice. „Martiriul nu este o ispravă eroică, ci harul de a putea suferi pentru Isus – spune Sfântul Părinte Papa, vorbind apoi despre sfântul Petru că „trebuie să se dezlipească de eroismul propriilor acţiuni şi să înveţe umilinţa ucenicului. Voinţa sa de a se lupta, eroismul său se termină în tăgăduire… eroismul său s-a prăbuşit într-o formă meschină de tactică.

Trebuie să înveţe să-şi aştepte ceasul; trebuie să înveţe aşteptarea, perseverenţa. Trebuie să înveţe calea urmării pentru ca apoi, la ceasul său, să fie dus acolo unde nu vrea (Ioan 21, 18) şi să primească harul martiriului”. Şi azi putem avea parte de mucenicie în lumea tot mai ostilă faţă de Cristos. Om al durerilor şi al nevinovăţiei călcate în picioare de păcatele omului, Isus continuă să ne reamintească iubirea Tatălui pentru noi, alegând voit acest drum care nu îngenunchează conştiinţele, ci le eliberează prin întruparea Sa, scriind o existenţă umană ca şi a noastră. De la strigătele copilului cu care Îşi anunţă venirea în lume, de la dependenţa de grija unei mame, la greul şi lungul curs al creşterii vieţii presărate de dureri şi moarte.

Numai prin smerenia sa Pruncul ceresc ne poate învăţa să aşteptăm ceasul Lui, să-l cunoaştem fără a cădea în indiferenţă, prin învăţarea preţului umilinţei şi al perseverenţei lucrului bun şi simplu, făcut din inimă, dar mai ales fără interese meschine. Iubiţi fii sufleteşti, Înainte de a Vă adresa părinteştile urări ale Crăciunului, aş dori să vă amintesc că sărbătoarea Naşterii ne aduce totodată şi plinirea drumului de credinţă al Maicii Preacurate. Sărbătorile care îi celebrează momentele vieţii pe parcursul anului liturgic sunt mărturisite de Biserică ca „înainte vestiri” sau „începuturi” ale bunăvoinţei lui Dumnezeu.

E foarte important, dragii mei, să înţelegem de ce avem nevoie de prezenţa Maicii Preacurate pentru a-L recunoaşte pe Isus la ieslea Viflaimului. Prin femeia aleasă din veac, „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” se arată lumii în coborârea din trupul Maicii, iar dacă Hristos a venit spre noi prin ascultarea Ei feciorelnică, putem ajunge sigur la Inima Domnului prin Maria. Oricând şi oriunde. Dimpreună cu Preasfinţiile Lor Episcopii Mihai şi Claudiu, Vă spun Sărbători sfinte, cu haruri îmbelşugate şi deplină încredinţare în voia Cerului pentru anul 2013, care vine!

Să puteţi afla lângă Preasfânta Fecioară, dincolo de luminile înşelătoare ale acestei lumi, candoarea şi nevinovăţia lui Isus! Să puteţi gusta chipul cel nezidit de mâna omenească a ajutorului său izvorât din asumarea slăbiciunii noastre! Să recunoaşteţi că răbdarea Inimii Domnului este semnul îndurării Sale pentru a ne converti cât mai grabnic. Să cerem de la El darul întoarcerii lumii şi bucuria de a fi în casa Părintelui ceresc prin Inima nepătată a Maicii Sfinte”.

Cu arhiereşti binecuvântări,

† Cardinal LUCIAN Arhiepiscop Major

Ana Grama

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here