Paşi mari sau mici? Important unde te duc.

0
268

pasi mici sau mariUn om se poate bucura de mai multe daruri, altul de mai puţine, cel cu daruri mai multe (sănătate, inteligenţă, talente, virtuţi mai multe, cunoştinţe, abilităţi, aptitudini, resurse, prieteni mai mulţi) poate să realizeze mai repede cele propuse, celălalt mai sărac în daruri poate să realizeze aceleaşi obiective într-un timp mai lung şi cu eforturi mai mari, dar ceea ce contează e ca ambii să atingă aceeaşi ţintă. Toţi paşii noştri trebuie să ducă spre împlinirea celui mai important scop al omului, dobândirea Harului Sfânt, mântuirea sa. Că Bunul Dumnezeu rânduieşte ca unii dintre noi să ne bucurăm mai repede şi mai mult de acest Har, că rânduieşte ca alţii dintre noi să se bucure mai puţin, după credinţa fiecăruia, e voia Lui,  noi trebuie să-i mulţumim în orice clipă a vieţii că ne ajută să ajungem ACASĂ, chiar dacă pentru unii drumul e mai lung şi mai greu, parcurs cu paşi mai mari sau mai mici, mai mulţi sau mai puţini.

Bunul Dumnezeu îl iubeşte la fel de mult şi pe cel care se întoarce pe Calea cea bună în al unsprezecelea ceas şi pe cel care merge pe Calea cea dreaptă din primul ceas, îi iubeşte la fel de mult şi pe sfinţii care au avut toată viaţa lor o trăire plăcuta Lui şi pe tâlharul de pe cruce care s-a mântuit prin credinţa sa din ultimul moment al vieţii, şi pe fiul risipitor îl iubeşte la fel ca pe fiul său drept şi bun. Nu contează deci mărimea paşilor, nu contează decât credinţa şi dragostea cu care îi faci, nu contează decât dorinţa de a merge pe Calea cea dreaptă, pe Calea iubirii şi mântuirii, pe Calea care duce spre ACASĂ, spre Dumnezeu. E primit cu aceeaşi iubire şi cel care a rătăcit drumul spre ACASĂ, care a ocolit mai mult, dar care a găsit până la urmă Calea cea bună.

Să ne rugăm Bunului Dumnezeu, să ne ajute să facem paşi mai mari sau mai mici pe drumul vieţii noastre, dar care să ne ducă la ,,ţinta alergării” noastre pe acest pământ, mântuirea sufletelor noastre. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu, ca toţi  paşii noştri mai mari sau mai mici să ne ducă spre patria veşnică, să simţim mereu chemarea în sufletele noastre către Împărăţia cerurilor, fiindcă: ,,avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri.’’ (II Corinteni, 5,1) şi de noi depinde dacă înaintăm duhovniceşte pe drumul mântuirii chiar dacă picioarele noastre sunt rănite de atâta mers, dacă sunt rănite de spinii patimilor noastre, dacă sunt rănite de mărăcinişul răutăţilor, nedreptăţilor, umilinţelor semenilor noştri, dacă sunt lovite de răutăciosul diavol care ne vrea îngenuncheaţi, care ne vrea fără puterea de a înainta pe drumul Golgotei noastre, care ne umple drumul nostru spre ACASĂ, când cu mocirla răutăţilor lui în care ne vrea afundaţi fără scăpare, când cu pietroaiele uriaşe ale greutăţilor vieţii pe care ar vrea să nu le mai urnim niciodată şi să rămânem prăbuşiţi în faţa lor, fără nădejde, fără credinţa că Bunul Dumnezeu ne este mereu alături.

Dar noi nu trebuie să lăsăm deznădejdea să ne cuprindă sufletele, trebuie să avem credinţa că Bunul Dumnezeu ne poartă mereu de grijă, că ne întinde mereu o mână iubitoare care ne scoate din mocirla neputinţelor noastre, că ne ajută să prăvălim orice pietroi din calea mântuirii noastre dacă strigăm cu credinţă la El, să ne ajute, dacă nu ne îndoim niciodată de vorbele Mântuitorului nostru care ne-a chemat la El cu îndemnul: ,,Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi.’’ (Matei 11, 28)

În concluzie, fiecare fiecare om se naşte pentru a parcurge un drum al vieţii sale, pentru a-şi împlini menirea pe care o are, pentru a-şi duce crucea spirituală care i-a fost rânduită. Pe acest drum poţi să ai mai mulţi sau mai puţin semeni alături de tine, poţi să fii ajutat de aceştia să îţi fie viaţa mai uşoară, să fii ajutat din când în când să îţi duci crucea care ţi se pare foarte grea uneori, ca de plumb, poţi fi purtat în braţe de Bunul Dumnezeu când eşti îngenuncheat de probleme, obosit şi părăsit de toţi cei din jurul tău, dar nu poţi să renunţi definitiv la a mai merge de unul singur pe cărarea vieţii, chiar dacă  paşii tăi sunt puţini,  mărunţi, nesiguri. Trebuie să ai curaj, credinţă, nădejde că poţi merge mai  departe chiar dacă uneori mai cazi şi în genunchi, trebuie să ai nădejde că paşii mărunţi pot fi  transformaţi în paşi mari şi siguri. Trebuie să fii demn, să mergi mai departe până ajungi la ,,ţintă”, trebuie să îi ceri  Bunului Dumnezeu să fie mereu ,,Tovarăşul’’ tău pe acest drum spre ACASĂ, trebuie să îl rogi să se milostivească şi să îţi poarte de grijă, trimiţându-ţi ,,îngeri pazitori” care să îţi însoţească toţi paşii şi să te ocrotească de piedici şi obstacole.

Nu trebuie să îţi urăşti crucea ta spirituală şi să nu vrei să o mai porţi până la sfârşit, fiindcă ai lăsa necredinţa, frica, laşitatea să te domine, fiindcă aşa demonstrezi că: nu vrei să îl slujeşti pe Dumnezeu, că nu vrei să îl iubeşti, că nu vrei să îl urmezi pe drumul Golgotei.

Cristina Toma

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here