Părinţii ar trebui să se implice activ în educarea copiilor lor: să se întâlnească cu profesorii, să facă voluntariat la şcoală, să-şi ajute copiii la teme, şi multe alte lucruri pentru care pǎrinții din ziua de azi nu mai au timp.
Keith Robinson, profesor sociolog la Universitatea din Austin, Texas şi Angel L. Harris, profesor sociolog la Universitatea din Duke au demonstrat că implicarea parentală nu influenţează viitorul academic al copiilor.
De-a lungul a trei decenii, s-au studiat 63 de mijloace diferite prin care părinţii participă la viitorul copiilor lor: ajutându-i la teme, sfătuindu-i cu privire la planurile pentru facultate, participând ca voluntari la activităţi şcolare. Cercetătorii au încercat să demonstreze dacă elevii ai căror părinţi sunt foarte implicaţi, devin mai buni, testându-le abilităţile la citit şi la matematică.
Şi au descoperit ceva surprinzător. Cazurile în care părinţii s-au implicat foarte mult în activităţile copiilor lor nu le-au adus rezultate şcolare extraordinare sau au avut chiar efecte adverse, indiferent de etnia, clasa socială sau nivelul de cultură al părinţilor.
În gimnaziu, ajutorul pe care îl primeşte copilul la teme poate atrage de fapt scăderea la rezultatele testelor, efect cauzat de faptul că mulți părinți au uitat sau nu au înţeles niciodată cu adevărat materia pe care o studiază copiii la şcoală.
În mod similar, elevii ai căror părinți se întâlnesc frecvent cu profesorii și directorii nu par să-şi îmbunătăţeascǎ competenţele mai repede decât colegii ai căror părinți sunt mai puțin prezenţi la școală.
Alte intervenții părinteşti, în esență inutile în educația copiilor: să participe la ore; să-i ajute pe liceeni să îşi aleagă cursurile opţionale; şi mai ales metodele disciplinare: pedepse pentru note mici, reguli stricte cu privire la momentul efectuării temelor. Acest tip de implicare îi poate timora pe copii, decât să-i entuziasmeze. Părinţii greşesc de multe ori, nelăsându-i pe copii să îşi spună punctulde vedere.
Unul dintre motivele pentru care implicarea părinților în activitatea școlarǎ a devenit o doctrină este faptul că guvernul încurajează acest lucru. De la sfârșitul anilor 1960, guvernul federal a investit sute de milioane de dolari în programe care încurajează părinții, mai ales pe cei cu venituri mici, să se implice în viaţa şcolară a copiilor lor.
În 2001, programul „Nici un copil nu rămâne în urmǎ” stabilea comitete de părinți unde se comunica cu părinții în limba lor maternă.
Prin aceasta se urmărea ca părinţii mai înstăriţi să diminueze decalajul din rezultatele testelor între studenții din clasa de mijloc și cei săraci. Nimeni însă nu a folosit datele disponibile pentru a testa ipoteza că relațiile strânse între părinți și școalǎ ar îmbunătăți rezultatele elevilor.
Robinson și Harris sunt total împotriva acestei teorii. Ei au descoperit mai degrabă cǎ o serie de alte obiceiuri ar putea fi eficinte, ca de exemplu, cititul cu voce tare copiilor mici şi luarea deciziilor împreună cu adolescenţii în ceea ce priveşte planurile pentru facultate. Dar aceste activităţi nu trebuie să se desfăşoare la şcoală sau în prezenţa cadrelor didactice, ci acasă.
Zicala că elevii săraci învaţǎ rău pentru că părinții lor nu se implicǎ în educație, nu este întotdeauna adevăratǎ.
Marea majoritate a părinţilor din America, indiferent de etnie, clasă, și nivel de cultură, declarǎ că discută cu copiii despre importanţa obţinerii notelor mari, cu speranţa că vor intra la facultate. De exemplu, copii asiatici din America pot avea rezultate extraordinare, deşi părinții lor se implicǎ mai mult decât cei hispanici – nu este surprinzător – având în vedere că ambele etnii experimentează bariere lingvistice. Aşadar, cum reuşesc unii părinţi să insufle astfel de valori copiilor lor?
Robinson și Harris postulează că resursele financiare și educaționale ale părinților le facilitează copiilor integrarea în medii sociale unde i-au contact cu adulţi cu studii şi cariere interesante. Copiilor care provin din familii înstǎrite li se spune că nu doar o educație bună îi va ajuta să reușească în viață. Ei sunt înconjuraţi de familie și de prieteni care lucrează ca medici, avocați, ingineri care deapănă amintiri din anii de studenţie în timpul cinei. O excepţie interesantă fac părinţii asiatici care, deşi săraci şi fără o educaţie aleasă, reuşesc să le transmită copiilor valori similare, într-o manieră eficientǎ.
Robinson a inclus în studiul său statistici efectuate împreună cu studenţi pe cale de absolvire a Universităţii din Texas, pe care i-a întrebat despre contribuţia părinţilor la realizările lor.
A fost surprins să afle că majoritatea nu-şi aminteau ca părinţii lor să îi fi obligat sau să se fi implicat în vreun fel în timpul şcolii. În schimb, părinţii cu aşteptări înalte au realizat la un moment dat cǎ: „Aceşti copii au reuşit pe propriile forţe!”
În anii 1990, alţi cercetători au observat că în mediile familiale sărace şi în clasa muncitoare, copiii trebuiau să păstreze liniştea şi să respecte autoritatea adulţilor, în special a profesorilor. În familiile din clasa de mijloc, copiii erau învăţaţi să pună întrebări critice şi să îşi susţinǎ propriile puncte de vedere, ceea ce le-a fost de folos la şcoală.
Robinson și Harris au evitat să abordeze câteva tipologii puternice de implicare părinteascǎ, de la angajarea tutorilor sau a terapeuţilor pentru copii cu nevoi, până la deschiderea conturilor de economii pentru facultate. Indiferent de statutul socio-economic, unii părinţi cautǎ îndelung şcoli de elitǎ, în timp ce alţii acceptǎ status quo-ul şcolilor din cartier.
Unul dintre puținele moduri prin care părinții pot îmbunătăți performanța academică a copiilor este să îi înscrie într-o clasă cu profesori cu o reputație bună.
În această situaţie pare să conteze etnia: părinții albi preferǎ, cel puţin de două ori mai mult decât cei de culoare sau latini, un profesor special. Şi este de înţeles efortul, dat fiind faptul că datorită unor profesori foarte buni, elevii au avut parte de câștiguri substanţiale de-a lungul vieţii și a scăzut şi riscul de sarcini nedorite la adolescente.
În special în școlile publice, părinții insistenţi sunt adesea eficienţi în asigurarea unor manuale școlare mai bune, noi locuri de joacă, precum și multe alte activităţi, care pot anima viaţa şcolarilor, cum ar fi arta, muzica, teatrul, și cluburi de after-school. Această metodă nu influenţeazǎ în mod direct rezultatele testelor, dar ar putea face ca şcoala să devină un loc mai plăcut pentru toți copiii, indiferent de ceea ce fac sau nu fac părinții lor la domiciliu. Participând activ în viaţa şcolară a copiilor, le oferim un avânt spre a deveni buni cetăţeni ai viitorului.
Sursa: theatlantic.com
Jurnal Spiritual
Puteti accesa: https://jurnalspiritual.eu/lectii-cu-parintii/
