Părintele Vasile Pătraşcu: „ Am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu…”

Munca silnică și suferința părintelui Vasile Pătrașcu

0
144

vasile patrascuMunca silnică și suferința părintelui Vasile Pătrașcu

Munca silnică -M-am născut în ianuarie 1922 în oraşul Bârlad, din ro­mâni ortodocşi din neam în neam. Am urmat şcoala pri­ma­ră şi liceul în oraşul Bârlad şi apoi Academia de Înalte Stu­dii Economice din Bucureşti.

Am fost arestat la 16 mai 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, apoi la încă 10 ani muncă silnică pentru „or­ga­nizare subversivă”, fiind încadrat, ca toţi deţinuţii po­litici, la Legea nr. 209 de „uneltire contra siguranţei sta­tului”.

Am trecut prin următoarele temniţe ale „raiului bol­şevic”

Ministerul de Interne în două rânduri, Jilava în cinci rânduri, Uranus, Piteşti, Gherla, Aiud în trei rânduri, Alba-Iulia. Galaţi în mai multe rânduri, Focşani, Ploieşti în două rânduri. Codlea, Iaşi, Periprava, Bârlad în mai mul­te rânduri.

La Ministerul de Interne am fost supus unor an­che­te prelungite de 70 şi 80 de ore, fără masă, fără somn sau o­dihnă. De la Interne, făcând parte din primul lot de con­dam­naţi am fost expediat la Piteşti prin martie-aprilie 1949. Aici era filtrul lui Nicolski, împuternicitul Moscovei pen­tru România, secondat de generalul Dul­gheru (Dulbergher). Acesta era şeful anchetelor pe ţară, de ofiţerul politic de la Piteşti, Marina Iţicovici şi alţii din echipa lor.

În timpul anchetelor am fost dus în biroul lui Dul­gheru în trei rânduri şi mi-a zis: „Nu vrei să spui?

Munca silnică -Lasă că avem noi grijă să nu vă mai facem Academie din închisori! Ai să spui tu în minele de mercur din Urali!”… După noi au mai venit alte loturi de la Iaşi, Suceava, Cluj, Timi­şoa­ra, Craiova, Braşov, etc. Capacitatea celulelor era de ma­xim 4 persoane, pentru că erau două paturi. Au pus şi 7 şi 9 persoane într-o celulă de 2/4 metri. În celulele negre au bă­gat şi 20-30 de deţinuţi – ca viermii în rană…

Toţi deţinuţii au trecut prin faţa lui Marina Iţicovici, care însemna capacitatea de rezistenţă a fiecăruia. Apoi co­mandantul închisorii, Dumitrescu, cu o ceată de gar­di­eni au năvălit peste cei din Camera 4 Spital. Bătându-i pâ­nă la mutilare şi zvârlindu-i pe priciuri ca pe nişte pa­chete cu oase şi carne sfărâmate.

Apoi au fost daţi în primire lui Ţur­canu şi echipei lui

Munca silnică -În camere se făcea „reeducarea”. Se juca „volei” cu ti­ne şi nu conta unde te loveau. În faţa mea unul a primit o lovitură în ficat şi a murit pe loc. Te băgau cu capul în ti­ne­ta de murdării (urină, materii fecale, sânge, puroi, fleg­me) şi îţi făceau „botezul” până la gât, fără să-ţi dea voie să te speli după aceea. Eu am fost pus să mănânc şi să beau un borcan de 3 kilograme de astfel de murdărie.

Capul îmi era umflat cât ciutura, ochiul stâng nu se mai vedea, maxilarul stâng mi s-a spart. Băgam cârpa sub bu­za superioară şi scoteam fistule cu sânge şi puroi. Fe­sele şi tălpile îmi erau negre, picioarele amândouă umflate ca nişte butuci din pricina loviturilor.

Pentru a se dez­um­fla, mi-am înfăşurat picioarele în nişte izmene ude, ridi­cân­du-le pe pereţi

Munca silnică -Altădată au pus cincisprezece per­soane de-a­supra mea, în stivă, în spaţiul dintre perete şi prici. Peste al cincisprezecelea a mai plonjat unul, ca stri­vitura să fie mai mare. Am umflat pieptul cu aer şi am proptit coa­tele pe ciment. Am ţinut până la al optulea, după aceea am dat drumul la aer şi toate coastele din dreapta mi s‑au rupt.

La Camera 1 Subsol era şef al „comitetului de ree­du­ca­re” Mărtinuş. La ordinul lui – „Bandiţilor, sub pri­ciu­ri fu­ga marş!” . Toţi intrau sub prici, iar el lovea cu un drug ceea ce mai rămânea afară. Odată, ne mai având unde să in­tru, am rămas cu trei sferturi din corp afară şi loviturile de drug se opreau în coloana mea vertebrală. Re­petându-se în acelaşi loc, au făcut ca trei vertebre să ce­de­ze, in­trând înăuntrul coloanei, după care n-am mai pu­tut mişca ni­ci un deget.

Însă Dumnezeu mi-a vindecat trupul mu­ti­lat

Munca silnică -Tot la Camera 1 fiind, stăteam odată pe pri­ci, sub geam, pe la 12 noaptea. Era în ianuarie, geamul des­chis, iar eu eram învelit cu o pătură subţire ca tifonul. Stă­team sub pătură, cu genunchii la gură, când văd că zboară pă­tu­ra de pe mine şi aud vocea lui Mărtinuş: „Ce faci, ban­di­tu­le?”. Eu, liniştit, i-am răspuns simplu: „Mă rog”, ceea ce şi fă­ceam. Parcă i-aş fi dat cu o muchie de to­por în cap. A amuţit.

În Camera 2 Subsol, unde era şef de „comitet” Leo­ni­da Titus, am fost „făcut” preot, îmbrăcat într-o pătură a lui Sandu Ghica

Munca silnică -Mi s-a dat gamela şi o lingură, să „îm­păr­tăşesc” 70-80 de oameni cu murdărie din tinetă. Nevrând să execut ordinul, au venit din fundul camerei cu o bâtă în­făşurată în sfoară şi mi-au dat în cap. M-am prăbuşit. M-au udat cu apă şi m-au pălmuit până mi-am revenit. Pe cap aveam o umflătură mare. Au pus pe unul să-mi „în­tin­dă” umflătura cu dosul gamelei, ceea ce îmi producea niş­te dureri înspăimântătoare. Tot la Camera 2 am stat pe ti­ne­tă două zile şi o noapte într-un picior, cu mâinile în sus. Ajun­sesem desfigurat, livid, nu mai semă­nam a om. A­tun­ci am văzut broboane de sudoare ieşin­du‑mi din piele cu un fir foarte subţire de sânge. Văzându-mă în starea aceea, Titus le-a spus celorlalţi: „Bandiţilor, îl vedeţi? Toţi veţi fi ca el!”.

În Săptămâna Mare a Sfintelor Paşti au făcut „de­mas­carea” preoţilor şi călugărilor

Munca silnică -– Cea mai mare blas­fe­mie la adresa lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Eu sunt preot al lui Hristos şi ştiu şi cred că este iad. Dar ceea ce a fost în Săptămâna Mare la Piteşti cred că a fost mai rău de­cât în iad.

La Aiud am stat în zarcă şi în celular cu preotul Ni­co­lae Pâslaru de la Roman. Cu preotul Barnovescu de la Bâr­lad, cu preotul-călugăr Iustin Pârvu de la Petru-Vodă. Cu preotul Mihai Lungeanu de la Iaşi, cu preotul Ioan Io­van de la Recea. Acolo îmi făceam rânduiala zilnică de ru­gă­ciune. Programul zilei era numai în genunchi, în colţul ce­lulei, afară de închidere – deschidere şi mese. În felul a­cesta zburau zilele ca şi când nu ar fi fost.

Acolo, la Aiud, în zarcă, după nouă ani de cereri în ru­găciune, mi-a dat Dumnezeu preot pentru spovedanie

Munca silnică -Pe părintele Nicolae Pâslaru, şi am stat numai cu el singur de m-a spovedit o zi întreagă. A scos două fire de aţă din sal­tea, le-a răsucit, le-a sfinţit ca epitrafil şi apoi m-a spo­vedit. În temniţă şi în prizonierat aşa au făcut preoţii orto­docşi români.

Tot atunci studentul la Medicină, Mihai Lungeanu, fiu de preot, care executase 10 ani de temniţă şi acum re­ve­nise cu o nouă condamnare, de 15 ani. Ne-a adus de a­fa­ră o pungă foarte mică din pânză de paraşută în care erau as­cunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preţ pen­tru noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă luam miezul şi îl frământam. După aceea luam bucăţi cât ma­zărea şi le făceam plate. Cu acul luam din punga cu Sfin­te şi puneam pe biluţele acelea făcute plate, apoi ridi­cam marginile ca la „poale-n brâu”, le făceam rotunde şi iar plate.

Se uscau şi le puneam în cele două tivuri de la un pro­sop cu care nu mă ştergeam niciodată

Munca silnică -Sau la gulerul şi man­şetele unei cămăşi. Erau ca o linte mai mare. La per­che­ziţie nu puteau să-şi dea seama, căci erau prea mici. În pos­turile cele mari transmiteam unui preot de pe celular nu­mele de botez al fiecăruia.  Iar la ora 6.00, când băteau clo­potele la Biserica Ortodoxă din Aiud, cădeam toţi în ge­nun­chi în celule şi ne făceam spovedania, iar preotul dă­dea dezlegare.

În 1953 la Securitatea din Bârlad, m-au ţinut 7 zile şi 7 nopţi pe un scaun în spatele unui dulap de arhivă din ca­me­ra ofiţerului de serviciu. Eu n-aveam treabă cu ei, pro­gra­mul meu era destul de încărcat: două Acatiste, două Pa­raclise, 15.000-20.000 de rugăciunea „Doamne Iisuse…”.

Repetam în gând Evangheliile şi Epistolele ca să nu le uit

Munca silnică -În timpul unei anchete le-am cerut hârtie şi cerneală ca să scriu o declaraţie. Pe coala de hârtie am scris: „N-am fost şi nu voi fi nici o secundă din viaţa mea cu dumnea­voas­tră. Rămân alături de cei ce-L au pe Hristos. Semnat: Va­sile Pătraşcu”.

Când am gustat cinci linguri din zeamă, am simţit gustul de sodă de vase

Munca silnică -Seara mi-au dat varză cu carne. Când am gustat cinci linguri din zeamă, am simţit gustul de sodă de vase. De la acele linguri în şase ore m-am făcut mai galben de­cât portocala. Văzându-mi culoarea feţei, m-au pus în du­bă şi m-au expediat la penitenciarul Focşani. Unde 15 zile n-am mâncat nimic şi am băut numai apă fiartă. Au trimis un locotenent-major să vadă cum mă comport şi dacă n‑am murit. După 15 zile m-au dus la infirmerie, unde un de­ţinut bolnav s-a oferit să-mi dea din medi­camentele lui două tuburi mici de metionină. Care au fost salvarea fica­tu­lui meu. Felcerul de la Focşani mi-a spus că n-a văzut în via­ţa lui un astfel de icter. Am stat 87 de zile cu jumătate de kilogram de cartofi cât nucile. – Atât era raţia – şi Dum­ne­zeu m-a salvat. În urma acestei otrăviri, ani şi ani n-am mai putut suporta uleiul sau grăsimea.

După expirarea pedepsei mi-au mai dat doi ani de „ad­ministrativ” la Periprava, în Deltă

Munca silnică -De la Periprava m‑au eliberat odată cu alţi 200 de preoţi, între care era şi părintele Ilie Lăcătuşu.

Am ajuns acasă, la Bârlad, pe la trei noaptea. Am să­rit gardul. Câinele era altul, nu mă mai cunoştea. Mama a ie­şit afară şi a întrebat cine e. Ştia că eu sunt mort din 1957, când a primit acasă ceasul de buzunar pe care-l pu­se­sem la bagaje la Aiud. Când mi-a recunoscut vocea, era ga­ta să cadă jos. Am sprijinit-o şi am intrat în casă. Am în­tre­bat-o unde este tata şi mi-a răspuns că e plecat la ţară. I-am zis că nu mai sunt copil, că moartea a trecut pe lângă mi­ne de sute de ori, dar Dumnezeu m-a scăpat şi am în­tre­bat-o din nou: „A murit?”. Mi-a spus că murise de doi ani, cu durere în suflet că cei doi băieţi ai lui erau în tem­ni­ţă. Acela a fost cel mai greu moment din viaţa mea.

La ieşirea din temniţă am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu

– Doamne, Ţie Îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci „comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti pentru a putea ierta”.

La ieşirea din temniţă voiam să merg în Nordul Mol­do­vei, să mă călugăresc, însă duhovnicul meu mi-a spus să ră­mân în lume, nu de unul singur la călugărie. Şi am ră­mas în lume.

Mărturisitorii din închisorile comuniste, Ciprian Voicilă

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here