Părintele Teofil Părăian – Semnificația lacrimilor la rugăciune

0
69
Translate in

– Ce semnifică lacrimile de la rugăciune?

– Lacrimile, după Sfântul Isaac Şirul, sunt puse între minte şi trup: semne ale trupului, semne în trup, despre aşezarea minţii. Sunt un dar de la Dumnezeu, pentru unii – nu toţi îl au şi nu toţi îl pot avea, de fapt.

Ştiţi că femeia păcătoasă a udat cu lacrimi picioarele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar Domnul Hristos a iertat-o, pentru cinstirea pe care I-a adus-o şi pentru faptul că a dorit să fie iertată. Dar nu se spune acelaşi lucru despre fiul risipitor, care şi el a avut o pocăinţă, o întoarcere.

Întoarcerea, pocăinţa în sine este părăsirea păcatului; acesta este esenţialul. Sfântul Isaac Şirul vorbeşte despre lacrimi de întristare şi despre lacrimi de bucurie. Aşezarea sufletească poate fi în sensul acesta, de întristare pentru păcate, şi aceasta poate aduce (şi aduce, la unii) lacrimi; alţii au o sensibilitate pentru bucuria de la Dumnezeu şi pot avea şi din aceasta lacrimi.

Lacrimile nu sunt esenţialul, esenţialul este aşezarea sufletească. Sunt binevenite, sunt dorite… Noi, de exemplu, avem la sfânta slujbă un cuvânt care zice aşa: „Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecând femeii celei păcătoase, şi mă învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare, care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit, şi mir de bună mireasmă să-Ţi aduc Ţie: viaţă curată, întru pocăinţă mie agonisită, ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit: «Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!»”.

În această alcătuire de rugăciune, adresată Domnului nostru Iisus Hristos, cerem lacrimi. Păcate avem – poate ca femeia păcătoasă, Dumnezeu ştie câte avem -, dar nu avem aşezarea de lacrimi pe care a avut-o femeia cea păcătoasă, şi atunci zicem: „Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecând femeii păcătoase (cum i-ai dat, oarecând, femeii celei păcătoase) şi mă învredniceşte (e un har special) să ud preacuratele Tale picioare, care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit”.

Şi fiindcă femeia cea păcătoasă a avut şi mir, n-a avut numai lacrimi, zicem: „Şi mir de bună mireasmă să-Ţi aduc Ţie – ce? – viaţă curată”. Deci mirul meu este (ar trebui să fie) „viaţa curată, întru pocăinţă mie agonisită”, pocăinţa aduce viaţă curată şi viaţa curată este mirul cu care să ungem preacuratele picioare ale Domnului nostru Iisus Hristos. „Mir să-Ţi aduc Ţie: viaţă curată, întru pocăinţă mie agonisită, ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit: «Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!»”. Sunt referiri la femeia cea păcătoasă din Evanghelia de la Luca (7, 36-50).

O evocare a femeii celei păcătoase este şi în următoarea poezie:
Rugăciune
de Zorica Laţcu

Doamne, încă să nu-mi dai
Frumuseţile din rai.
Şi încă nu-mi dărui
Ale slavei bucurii.
Nu mă-ndemn încă să-ţi cer
Fericirile din cer.
Până când prin lume-Ţi duci Tu, povara Sfintei Cruci, Până când însângerat Şi lovit şi înspinat, Treci pe calea cu dureri, Fericire cum să-Ţi cer?
Dă-mi, Stăpâne, Crucea Ta Şi mă-nvaţă a o purta. Şi în inimă, cu jale, Dă-mi durerea Maicii Tale Şi în piept, cu frângere, Dă-mi a Maicii plângere.
Dă-mi, Stăpâne, să-Ti sărut
Urma paşilor în lut’
Şi mai dă-mi cu sârg s-alerg
Tălpile să Ţi le şterg,
Cu iubirea mea duioasă,
Ca femeia păcătoasă.

Pornim de la femeia păcătoasă, dar de fapt pornim şi mai de jos, în sensul că nu avem lacrimile femeii păcătoase. Cerem de la Dumnezeu, iar dacă Dumnezeu ne va învrednici să udăm cu lacrimi preacuratele Sale picioare, este un semn de îndurare a lui Dumnezeu faţă de noi. însă facem ceea ce putem, facem la măsurile noastre.

Aduc aminte încă de o poezie, tot de Zorica Laţcu, intitulată Spovedanie, care arată procesul de recunoaştere şi de întoarcere.

Spovedanie
de Zorica Laţcu

Doamne, dintr-a inimii prisacă, Dorurile-n roi spre Tine pleacă. Lungă-i calea foarte, pân’ la Tine… Cum s-o afle bietele-mi albine?
Fac popas în ierburi înflorite, Spornic sug dulceaţă din ispite Şi să bea din floare dacă-ncearcă Aripa de pulbere şi-o-ncarcă. Din măceş, din crini, din mătrăgună, Mirul florilor în stup l-adună. Mustul dulce-luminos le-mbată. Au uitat spre Tine drumul, Tată! Ca mărgăritarele-n şiraguri, Lin s-aşază faguri lângă faguri. Doamne, într-a inimii prisacă, Dorurile ceară or să-Ţi facă Şi din ceară Ţi-oi aprinde Ţie, Mâine, la vecernie, făclie.

“Din Ospăţul Credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor” – Arhim. Teofil Părăian. Editura Mitropolia Olteniei