Părintele Teofil Părăian – Prin rugăciunea inimii…

0
90

– Prin rugăciunea inimii se ajunge la bucuria legăturii permanente cu Hristos sau ajungem la cunoaşterea păcatelor noastre, la plângere?

-Dragă, există două rezultate în osteneala aceasta de rugăciune de toată vremea, cum aş numi-o eu, pentru că Dumnezeu ştie câţi ajung la rugăciunea inimii. Prin rugăciunea inimii, în general oamenii înţeleg rugăciunea lui Iisus.

Este impropriu zis „rugăciunea lui Iisus”, pentru că nu Iisus Se roagă, ci noi ne rugăm; dar toată lumea ştie, când e vorba de rugăciunea lui Iisus, că este rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Când cineva se ocupă de el însuşi prin rugăciunea aceasta sau când cineva se angajează la îndesirea rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, ajunge mai întâi să se întâl­nească cu el însuşi, nu cu Dumnezeu.

Se întâlneşte cu el însuşi, aşa cum este el şi cum nu este cunoscut de el însuşi; şi anume, întâi ne întâlnim cu mizeria din sufletul nostru. Se dezlănţuie fel de fel de gânduri, furtuni de gând chiar, din încărcătura negativă pe care o aducem din străfunduri de existenţă.

Ati văzut că de multe ori copiii sunt răi, de o răutate pe care nu şi-au acumulat-o ei, dar pe care o poartă în ei, ca un fel de moştenire negativă de la părinţii, bunicii, străbunicii lor…

Dumnezeu ştie până unde merg rădăcinile existentei unui om. În orice caz, e sigur că omul nu începe în momentul conceperii, ci începe cu nişte rădăcini mult mai adânci. De aceea, părinţii sunt răspunzători pentru copiii lor în mare măsură şi sunt răspunzători şi pentru nepoţi şi pentru strănepoţi, pentru că se continuă şi bunătatea, şi răutatea.

Când am început eu să zic rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, cel dintâi rezultat pe care l-a avut această lucrare (de fapt, n-aş putea zice o lucrare, o angajare, o metodă… ci a fost vorba de faptul că am ştiut şi am zis), a fost acesta, că mi-am cunoscut negativele, mizeria din suflet; şi aşa se întâmplă cu toţi oamenii.

Însă am ajuns la nişte bucurii pe care nu mi le-ar fi putut da nimic altceva din lumea aceasta decât rugăciunea însăşi.

N-am avut o pravilă propriu-zisă, un program anume; nici Părintele Arsenie, care mi-a zis despre rugăciune, nu mi-a recomandat să-mi fac un program, s-o spun într-o anumită vreme, ci mi-a zis doar atât: s-o spun.

Mi-am făcut eu un fel de pravilă, în sensul că, fiind elev de liceu în Timişoara, mergeam de la internatul în care locuiam până la liceu cam o jumătate de oră şi, când mergeam singur, totdeauna ziceam rugăciunea aceasta. Am zis-o aşa cum m-a învăţat părintele, pe respiraţie; dar se poate spune şi altfel.

Mie mi-a fost recomandat să o fac în felul acesta şi să o fac la nivelul gândului. Şi am avut o bucurie şi bucurii extraordinare: aveam impresia că mă ridică cineva pe sus; o bucurie din această rugăciune.

Din celelalte slujbe, care erau mai împrăştietoare, cumva, şi pe care, de fapt, nici nu le înţelegeam, nu aveam chiar atâta bucurie. Eu abia când am ajuns la Teologie am aflat de comorile teologice, de profunzimile de gând care sunt în sfintele slujbe.

Aşa că mergeam la slujbă şi participam cum participam; nimeni nu mi-a spus că şi eu sunt slujitor la slujbă, ci credeam că sunt ca la spectacol: îi ascult pe ceilalţi.

Din rugăciunea aceasta însă am avut bucurii extraordinare; şi o recomand din toate puterile mele, iar dac-aş avea mai multe puteri, şi mai mult aş recomanda-o.

Nu toţi pot să se angajeze destul de bine şi nu toţi se simt participanţi la această lucrare. Mulţi preferă citirea din Psaltire, citirea din cărţile de rugăciuni, citirea de acatiste… Mă rog, toate sunt bune, toate sunt la locul lor, însă rugăciunea aceasta, de toată vremea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, la nivelul la care o poţi face, are darul de a te angaja mai bine; fiind mai scurtă, este cumva mai la îndemână, o poţi face oriunde şi oricând.

Dar să ştiţi că noi, care ne angajăm în rugăciune şi în îmbunătăţirea sufletească, nu ne angajăm pentru că asta ne aduce bucurii, şi dacă ne aduce bucurii, bine, iar dacă nu, n-are rost. Nu aşa! Noi ii slujim lui Dumnezeu.

Când m-am dus eu la mănăstire la Sâmbăta, la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, să mă fac călugăr, la un singur lucru m-am gândit: cum să-I slujesc lui Dumnezeu. Nu m-am gândit ce-o să-mi dea mie Dumnezeu după ce o să stau la mănăstire mai multă vreme şi că o să ajung să fiu făcător de minuni sau o s-ajung să fac nişte lucruri extraordinare…

Nu m-am gândit niciodată la asta. M-am gândit că o să fac ce o să vrea Dumnezeu să facă cu mine. Chiar am avut un părinte duhovnic, Părintele Serafim Popescu, un om tare cumsecade (îmi pare rău că l-a cam uitat lumea… însă noi, cei care l-am cunoscut de aproape şi care l-am preţuit în viaţă, îl preţuim şi după ce nu mai este cu noi, ci numai în noi), care zicea: „Măi frate, sileşte-te să faci voia lui Dumnezeu, că Dumnezeu lucră cu noi, nu noi lucrăm pentru alţii; unde va vrea Dumnezeu să lucre cu tine, acolo va lucra”.

A avut dreptate părintele… Am avut situaţii din care mi-am dat seama să părintele a avut dreptate. Şi mi-am văzut de treabă. Adică singurul lucru a fost să-I slujesc lui Dumnezeu, şi ce vrea Dumnezeu cu mine, aceea fac.

Uite, a vrut Dumnezeu să vin aici, să vă spun nişte lucruri pe care le port în suflet şi pe care le-am acumulat o viaţă întreagă, să vi le pun în atenţie… Este şi acesta, poate, tot un rezultat al rugăciunii de toată vremea – sau de atâta vreme cât o pot face, pentru că n-am făcut performanţe în nicio privinţă.

Prin urmare, calea către bucurie poate fi şi calea aceasta, a rugăciunii, dar nu pentru bucurie trebuie să facem rugăciunea, ci pentru curăţirea sufletului, iar curăţirea sufletului sigur că aduce şi bucurie.

Dumnezeu nu Se lasă niciodată dator; „Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură” – scrie în Evanghelia de la Ioan (3, 34). Ni-L dă cât putem noi să cuprindem; şi putem să cuprindem pe măsura curăţiei sufleteşti, şi pe măsura acestei curăţii avem şi bucuria. Dar nu-I slujim lui Dumnezeu pentru bucuria pe care ne-o dă, ci îi slujim lui Dumnezeu pentru că „cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţite”.

“Din Ospăţul Credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor” – Arhim. Teofil Părăian. Editura Mitropolia Olteniei