Părintele Teofil Părăian – Până unde merge ascultarea necondiţionată

În Pateric şi în viaţa călugărească mai ales, ascultarea este un element de bază. Totuşi, îi auzim pe unii călugări că ei nu mai vor să-i asculte pe ierarhii de care aparţin (pentru motive ca acestea: că ierarhul locului sau stareţul îi nedreptăţeşte, nepreţuindu-le efortul depus în mănăstire, că ierarhul sau stareţul sunt materialişti sau au alte păcate) şi că ei ascultă de superior numai când consideră. Până unde merge ascultarea necondiţionată şi când poţi pune, eventual, anumite condiţii?

Ascultarea este necondiţionată în sensul acesta, că atunci când te faci călugăr spui că vei fi ascultător, întru toate, de îndrumător şi de fraţii dimprejur, care-ţi dau nişte lucruri de făcut. Dar când ai fi îndemnat prin poruncă să faci un păcat, atunci poţi să nu asculţi.

De exemplu, dacă ţi s-ar porunci să dai foc unei case, din ascultare, nu se poate… N-ai voie să faci! Pentru că ascultarea o faci ca să te apropie de Dumnezeu şi ca să te apropii de Dumnezeu, nu o faci doar ca să fii în ascultarea cuiva.

Îţi alegi omul de care poţi să asculţi, omul care nu te poate îndruma la nimic rău pentru că el împlineşte voia lui Dumnezeu, reflectă voia lui Dumnezeu; nu-i pus în locul lui Dumnezeu: „Eu sunt dumnezeul tău şi trebuie să m-asculţi!” Nu-i aşa! Ci: „Eu sunt slujitorul lui Dumnezeu şi trebuie să mă asculţi pe mine cum îl ascult eu pe Dumnezeu”.

Cum ar zice Sfântul Apostol Pavel: „Fiţi următorii mei, precum eu lui Hristos!” (I Corinteni 4, 16). Asta-i condiţia ascultării.

În rest, chestiunile celelalte: că te nedreptăţeşte, că-ţi cere nişte lucruri care impun mai mult efort… dacă eşti smerit, nici nu simţi.

Să ştiţi că totuşi călugăria nu-i o chestiune particulară (aşa, că „mă îmbrac în haine călugăreşti şi sunt călugăr”), ci este o chestiune de depen­denţă pentru c-ai vrut tu.

Când te faci călugăr ţi se spune: „Iată, fiule, Mântuitorul Hristos, în chip nevăzut, stă aici de faţă. Vezi, că nimeni nu te sileşte pe tine a veni la acest chip. Vezi, că tu de bunăvoie voieşti logodirea marelui şi îngerescului chip” (Molitfelnic, „Rânduielile tunderii în monahism”).

Deci, dacă eşti în situaţia aceasta, de a fi dependent, nu se mai discută că ai putea să fii şi independent. Când faci parte dintr-o mănăstire, nu mai eşti un om liber, un om care poţi să faci ce vrei, care-ţi poţi rândui nişte lucruri aşa, că-ţi place ţie.

Eu, de exemplu, mă consider aici în prelungirea mănăstirii, pentru că am fost îngăduit de mănăstire să vin aici. Am în buzunar un bilet de voie, în care e scris (eu l-am scris, la maşină; mi l-am făcut anume): „Arhimandritul Teofil Părăian din această mănăstire este învoit să meargă la Craiova pentru a ţine o conferinţă cu caracter religios, invitat fiind de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România. Pleacă astăzi, 27 octombrie 1997, şi se întoarce cel mai târziu în 29 octombrie”. Mâine trebuie să fiu la mănăstire, căci, dacă nu, sunt în neascultare!

“Din Ospăţul Credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor” – Arhim. Teofil Părăian. Editura Mitropolia Olteniei