Părintele Teofil Părăian – Despre cărţile de filosofie orientală

0
37
Translate in

– Citirea şi pătrunderea cărţilor de filosofie orientală pot aduce bucurie? Acestea sunt sau nu în concordanţă cu bucuria creştină ortodoxă?

– Dragă, bucurie îţi aduc toate lucrurile care te surprind. Adică un lucru pe care îl citeşti şi-ţi place îţi aduce o bucurie. Şi un roman excitant îţi aduce o bucurie, dacă-i vorba; o bucurie inferioară, dar îţi aduce bucurie.

Aşa că nu se poate zice că faptul că îţi aduce bucurie o carte de filosofie orientală este o garanţie a adevărului cuprins acolo. Dacă nu cunoşti altceva şi ajungi întâi la o carte din asta, te surprinde şi îţi place, îţi dă o bucurie; dar o astfel de bucurie ai putea avea din orice altă lectură.

Dar eu cred că lucrurile acestea dezorientează; n-avem ce-nvăţa de la păgâni, la drept vorbind.  Cineva care îl are pe Domnul Hristos nu mai are nevoie de altceva, de la alţii.

Ştiţi cum este cu orientările acestea orientale? Cum zicea Sfântul Apostol Pavel în legătură cu tăierea împrejur: sunt lucruri care nu îşi au rostul în sfera creştină.

Dacă eşti creştin, îţi ajunge ceea ce ţine de creştinism; dacă ai concepţie de viaţă creştină, îţi ajunge, nu-ţi mai trebuie să-nveţi de la alţii nişte lucruri pe care în creştinism le ai mai lămurite şi mai limpezi decât în altă parte.

Sfântul Apostol Pavel spune clar: „în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu preţuieşte nimic – vorbim despre cei care aveau deja tăiere împrejur -, nici netăierea împrejur nu foloseşte nimic, ci credinţa lucrătoare în iubire” (Galateni 5, 6) sau „făptura cea nouă”, viaţa cea nouă (Galateni 6, 15). Asta contează.

Celelalte sunt lucruri inferioare faţă de ce ai tu şi n-ai de ce să le cauţi şi să le foloseşti. Pentru că Dumnezeu nu Se descoperă tehnicităţii.

În general, filosofiile acestea pun în valoare omul, pun în valoare nişte energii pe care le are omul şi care, de fapt, nu trebuie neapărat puse în valoare. Dar dacă le pui în valoare, nu ţine de mântuire, nu te apropie de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu Se descoperă unei tehnici.

Noi, dacă zicem rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” lipită de respiraţie, nu-nseamnă că asta ne avantajează pentru că-i lipită de respiraţie, şi că, dacă n-am face aşa, n-am avea folosul pe care îl avem din rugăciune în sensul acesta.

Adevărul este că Dumnezeu Se descoperă inimii curate: „Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceia îl vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Iar rugăciunea, oricum e făcută, lipită sau nelipită de respiraţie, ajută la curăţia sufletului, iar curăţia inimii îl ajută pe om să fie receptiv faţă de lucrurile iui Dumnezeu, să vadă prezenţa lui Dumnezeu în lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu.

Când eram eu copil, de pildă, buna mea şi cei din jurul nostru, părinţii, ziceau că „pe grâu e obrazul lui Dumnezeu”; ziceau să nu facem fărâmituri de pâine, să nu se risipească şi să nu călcăm pe fărâmituri, că pe grâu e obrazul lui Dumnezeu. Şi eu tot mă gândeam: Măi frate, cineva care vede, poate că vede cum e obrazul lui Dumnezeu. Tare-aş fi vrut eu să ştiu cum e obrazul lui Dumnezeu!

Şi am întrebat-o pe buna: mama bună, arată-mi şi mie: unde-i pe grâu obrazul lui Dumnezeu? Şi mi-a arătat, pe grâu, locul unde-i punctul de germinare, unde-i gropiţa aceea în bob.

Şi a zis: „No, uite, aici îi obrazul lui Dumnezeu”. Deci ea avea conştiinţa că acolo este obrazul lui Dumnezeu. Eu, în sfârşit, am pornit cu gândul ăsta… Mă gândeam că cineva care se uită cu microscopul chiar vede acolo chipul lui Dumnezeu.

După aceea, mi-am dat eu seama că obrazul lui Dumnezeu nu-i numai pe grâu, ci e şi pe floare, e şi pe tot ce-i frumos şi bun în lumea aceasta; dar nu în sensul acesta, că aşa este obrazul lui Dumnezeu, cum e floarea; sau te uiţi la un copac şi zici că aşa e obrazul lui Dumnezeu, cum e copacul. Nu!

Ci în sensul că în lucrurile lui Dumnezeu se vede puterea lui Dumnezeu, înţe­lepciunea lui Dumnezeu, bunătatea lui Dumnezeu… îl vezi pe Dumnezeu. Cine îl poate vedea pe Dumnezeu în acestea? Cine are inimă curată, cine are receptivitate pentru aşa ceva. Dar pentru asta trebuie creată o atmosferă.

Sigur că, dacă-ţi cumperi pâinea din prăvălie, nu mai ai conştiinţa omului care face el pâinea, care ştie că la pâine s-a ajuns după ce s-a pregătit pământul, s-a semănat grâul, s-a grăpat, s-a plivit la vreme, după aceea s-a secerat, s-a treierat, apoi s-a măcinat grâul, s-a frământat pâinea – nu cu malaxorul, ci cu mâinile tale -, după aceea ai pus-o în cuptor… Şi toate lucrurile acestea te apropie mai mult de Dumnezeu, în conştiinţa participării la ceea ce s-a realizat, decât atunci când dai nişte bani şi iei pâinea şi te duci şi o mănânci şi nu te mai interesează cum s-a ajuns la ea.

Aşa că lucrurile trebuie privite într-o atmosferă de gândire, care pe vremea mea exista; părinţii mei şi bunicii mei aveau conştiinţa aceasta, că Dumnezeu face să crească… Cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu face să crească” (I Corinteni 3, 6).

Deci nici eu, nici Apollo nu suntem ceva, ci Dumnezeu, Care face să crească. Puterea lui Dumnezeu ei o simţeau în natură: ştiau că ei îşi fac partea lor, dar că Dumnezeu face partea pe care n-o poate face omul. Era conştiinţa aceasta, care astăzi nu prea mai există.

“Din Ospăţul Credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor” – Arhim. Teofil Părăian. Editura Mitropolia Olteniei