Părintele Teofil Părăian – Căsătoria cuiva care a stat în mănăstire fără să se călugărească

– Ce părere aveţi despre cineva care, stând în mănăstire fără să se călugărească, cunoaşte persoana cu care hotărăşte să se căsăto­rească? Săvârşeşte păcat? Dar persoana cu care se căsătoreşte: este ea vinovată de plecarea persoanei respective din mănăstire? Ce ar trebui să facă cei doi?

Dragă, până când unul dintre ei nu este angajat cu făgăduinţe solemne în faţa lui Dumnezeu, e liber să se ducă şi să se căsătorească, în mănăstire fiind.

Dacă însă are deja o făgăduinţă de călugărie, atunci nu mai e cazul să-şi găsească o altă cale, pentru că I-a făgăduit lui Dumnezeu ceea ce I-a făgăduit: dacă I-a făgăduit călugărie, atunci să se ţină de călugărie. Insă faptul că te duci în mănăstire, până nu ai o angajare, nu înseamnă că te obligă pentru viaţă de mănăstire.

La noi, de exemplu, a fost un frate care a stat patru ani la mănăstire şi a avut noroc cu mine – noroc de la Dumnezeu – că n-a ajuns călugăr, pentru că după patru ani a plecat de la mănăstire şi ar fi putut pleca şi după călugărie. E-adevărat că nu şi-a făcut o altă situaţie de când a plecat, dar în orice caz, nu mai e la mănăstire.

El a zis c-a venit la mănăstire să se călugă­rească, dar nu s-a călugărit. Dumnezeu ştie cum va fi cu el, dar în orice caz, eu nu cred că el, dacă se va căsători, va greşi. S-ar putea întâmpla să nu fie nici pentru călugărie şi nici pentru lumea asta, că mai sunt şi de-ăştia…

“Din Ospăţul Credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor” – Arhim. Teofil Părăian. Editura Mitropolia Olteniei