Părintele Iustin.Viața în mijlocul minunilor

0
106

minuniDeseori ne spunem, fiind noi atât de impregnați de raționalism, de pozitivism, că minunile nu mai sunt posibile în ziua de azi. Ceea ce nu putem explica trecem în categoria „potrivirilor întâmplătoare”, nefirești ce e drept, dar care „sigur au o bază științifică care ne scapă deocamdată”. Lăsăm deoparte minunea de a vedea o floare înflorind, asta e stabilită de la începutul lumii, nu ne mai batem capul cu ea. De ce să ne mai întrebăm cine pune culoarea într-o floare? Cine pune mireasma? De ce nu le încurcă la un moment dat? Să pună, de exemplu, culoarea și mireasma stânjenelului în trandafir. …? Și invers.

De ce să ne mai întrebăm cine stoarce de dulceață pământul, cine transform humusul, gunoiul în dulceața pepenelui, a strugurelui, a mărului….?

Răspunsul învățatului robit de adevărurile manualului care dă lucrurile gata digerate poate veni imediat: e înscris, totul, în „codul genetic” al fiecărei plante, ființe…..! De asta nu se îcurcă între ele, toate sunt programate pentru veșnicie să fie așa și nu altfel. Dar cine controlează codul genetic? Cine a stabilit regulile lumii? Întâmplarea? (….)

De asta, nefericirea omului stă în necredință. Când nu se înțelege pe sine însuși, omul e o paragină. Când nu înțelege ce capodoperă de simplitate a realizat Dumnezeu creindu-l, omul devine un nevrednic purtător de umbră divină.

L-am întrebat pe părintele Iustin  dacă în vremea noastră se mai produc minuni: „Continuu, mi-a răspuns părintele. Dar ce minune mai mare, decât aceea că biserica română a trecut prin comunism, regimul  care a declarat moarte bisericii și biserica noastră a ieșit și mai întărită….!? Ce minune mai mare decât aceea că închisorile noastre din perioada comunistă au produs atâția sfinți și martiri care lucrează cu duhul lor, cu rugăciunea lor, cu exemplul lor la temelia României eterne….!? Zilnic se petrec minuni, cu fiecare om în parte, cu societatea în general,  totul e să vedem, să înțelegem…. ”.

Mai mult, răul și minunile par să li se întâmple celorlalți, omului îi place să fie doar „un consummator” de minuni, de drame, de fapt divers.

Între individ și lume se întinde un gol înțesat cu tot felul de povești mai mult sau mai puțin neverosimile. Omul merge, circulă, adună povești, anecdote, le spune mai departe, prin ele se încheagă o legătură cu ceilalți. Dar când ni se întâmplă nouă minunea, suntem derutați. Chiar nouă să ni se întâmple?

După prima carte scrisă cu și despre părintele Iustin, am fost căutat de o femeie care dorea să depună mărturie despre o minune care I se întâmplase. De obicei sunt rezervat la asemenea tip de mărturisiri, fabulația poate fi (este) o trăsătură a omului viu. Femeia mi-a mărturisit că nu a fost niciodată cineștie ce credincioasă, „viața bisericii” se manifesta în viața ei mai mult ca tradiție, sărbători mari, esențiale pentru coerența familiei. Și cam atât. Dar avea o fetiță. Încă de mică a descoperit că are o boală numită enuriazis. Tratamentele medicamentoase, consultarea psihologului, lecurile băbești, toate acestea nu dăduseră nici un rezultat. Fetița era deja la școală, în clasa întâi și lucrurile nu se îndreptau.

Într-o zi însă, în timp ce era cu problem de serviciu într-un sat de munte, pe valea Bistriței, o bătrână căreia ia poestit necazul ei, i-a spus: „Mergi la părintele Iustin….! Ai să vezi că se rezolvă….!”.

Femeia nu a dat importanță spuselor bătrânei pentru moment. O vreme a încercat să resolve problema prin metode clasice, obișnuite. Dar nu reușea. Atunci și-a amintit de bătrână și l-a căutat pe părintele Iustin. Părintele n-a făcut nimic spectaculos, în fapt. A vorbit cu fata, cu mama, a citit o rugăciune, le-a trimis „cu Domnul” acasă îndemnândeu-le să se scufunde o vreme în rugăciune, să vadă dacă răul nu este cumva din zbuciumul familiei, dacă nu e vreo frică nemărturisită, vreo faptă neglijată dar prezentă în memorie….! Ei, din momentul acela fetița nu a mai avut nici o problem de sănătate.

Femeia s-a dus imediat să o caute pe bătrâna care o îndemnase să meargă la părintele Iustin, să-I mulțumească.

Dar nimeni nu știa să fie prin preajmă, în sat chiar, o bătrână care să corespundă descrierilor femeii. Mai mult, cineva i-a spus un lucru care a cutremurat-o: „Dacă nu era din alt sat în trecere pe aici, atunci sigur era Maica Domnului!”.

Extras din Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire”, de Adrian Alui Gheorghe

Jurnal Spiritual

Puteti accesa: https://jurnalspiritual.eu/parintele-iustin-parvu-iubirea-pentru-martirii-nostri/

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here