Părintele Iustin Pârvu: Creştinul, prins între două direcţii contrare…

0
146

Ce trebuie să înţeleagă creştinul care este prins între două direcţii contrare…

Între două lumi?

Da, între două lumi. Pe de o parte tentaţia ecumenistă a unor ierarhi şi pe de altă parte ceea ce ştie creştinul din vechime despre dogmele care stabilesc limitele ecumenismului, chiar dacă spun unii că sunt vechi şi depăşite.

Tendinţa omului modern este mereu de a schimba, de a modifica, de a pune întrebări, de a da răspunsuri sau de a nu da răspunsuri; cu asta se mângâie omul acesta netrebnic şi păcătos care nu are nici un Dumnezeu.

În schimb, omul care se angajează într-adevăr să trăiască duhul creştin ortodox, acesta nu se întreabă mereu, nu cercetează atât de mult toate cheile si toate secretele si toate vieţile unora sau altora. El stie una si bună: să trăiască creştineşte!

Ce făcea creştinul acum o sută de ani sau o sută cincizeci de ani? Era omul care trebuia neapărat să fie cât mai apropiat de ai lui. Copiii să-i aibă lângă el. Nu se gândea altceva decât să cumpere o prăjină, un petic de pământ, imediat după casa lui.

Îmi amintesc că, fiind copil acasă,; ridicam numărul oilor la 25-35-40. Tata – Dumnezeu să-l ierte – auzea undeva că se vinde pământ. “Cam cât costă pământul cela?” Pământul cela costa, să zicem, cum era pe atunci, cinci sute de lei. Tata făcea calculul: “cinci sute de lei, oaia face atâta, mielul atâta, boii atâta. Gata!”

Eu eram plecat cu oile de dimineaţă la păşune, prin părţile acestea de aici, şi numai auzeam pe soră mea: „Hai la vale cu oile!” striga după mine; pe deal. Şi iar începeam să plâng că tata iar vinde oiţele noastre!

Erau mulţi cumpărători de oi, oamenii veneau de prin zona Iaşiului, din diferite părţi ale şesului, le spuneam „oameni de la ses”, care veneau la munte şi cumpărau oi. Noi aveam nişte oi frumoase, cu lâna până la pământ, oi bălane, şi ţineam aşa de mult la ele, toată ziua eram cu mieluşeii în braţe. Iar acum să le vezi cum se duc…

Mai treceau un an, doi şi înmulţeam iarăşi oile. Tata mai auzea că se vinde undeva un hectar de pădure şi iar făcea calcule: Măi femeie, uite… omul din cutare loc vinde un hectar de pădure şi trebuie să-l luăm” şi mama spunea: “Măi, nu te mai saturi de pământ?” „Şi ia să dăm noi caii ăştia şi o pereche de boi, mai sunt cincisprezece oi şi luăm un hectar de pădure.”

Şi aşa, dragii mei, revenind la zilele de azi, eu când am început treaba aici, pe lângă donaţia pe care au mai făcut-o credincioşii, omul avea oleacă de bănuţ şi avea şi unul sau două hectare de pădure. Venea la mănăstire şi spunea: “Părinte, aşa, aşa, aşa, dacă aveţi nevoie” „Da, mă, îl iau, cât e?” „Atât!” „Ei, uite, eu îţi dau atâta! Hai – da mai laşi ceva, mai faci un pomelnic…” şi am ajuns în doaga satului de astăzi, că am atâta pământ cumpărat prin zonele astea încât ţarinile sunt ale noastre toate pe aici prin apropiere şi n-avem ce face cu fânaţul.

Omul nostru era legat ca să-l vadă pe copilul lui aproape; nu să-l ştie în al treilea sau al patrulea sat. Dacă nu-i găsea fată aici, aducea din altă parte cumva. dar nu de la distanţă mare, ca să fie aici, lângă familie.

Deci societatea noastră, familia noastră, era legată şi într-un permanent control duhovnicesc. Ei erau cu toţii la biserică, cu toţii la o nuntă, cu toţii la o cumătrie, cu toţii la lucru, cu toţii într-o vizită la mănăstiri, încât omul era ţinut într-o morală foarte frumoasă şi sănătoasă, încât nu se închipuia cineva să-şi ia o fată cine ştie de unde, de prin judeţul Iaşi sau aiurea.

Era mare lucru! Dacă lua o fată care era din judeţul Iaşi sau altul? Asta era venetic toată viaţa. Avea în cap ideea aceea de străin toată viaţa.

Viaţa morală era foarte strâns legată. Erau obiceiuri frumoase. De pildă, la o nuntă, cum să vă spun, cum se intra în curte la mireasă, sâmbătă seara, cum se închina la poartă. cum se dădea jos sticla cu cărbuni dintr-o prăjină de vreo şapte, opt metri, trebuia să o ia la ţintă de acolo, şi veneau cu o păpuşă aranjată frumos, şi ei spuneau: nu-i asta mireasa! Ca în cele din urmă să aducă mireasa cea adevărată.

Şi toate aceste lucruri ce au însemnat? Însemnau strânsa noastră legătură cu tradiţia, cu tot poporul. Omul nu cerceta, era omul credinţei. Cum spunea şi Părintele Calciu, că el era copil şi auzea de sărbători peste tot salutul „Hristos a înviat!” şi „ Adevărat a înviat!” înţelegea sau nu înţelegea, dar când o auzea pe mama lui spunând „Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!” abia asta era adevărat! Era sfânt, şi asta l-a convins odată pentru totdeauna! Era sfânt pentru toată viata noastră creştină!

Apoi, dacă citea învăţătorul nostru cazania la strană, era cazanie şi credinţă acolo, împreună cu elevul şi cu părinţii la un loc, toţi! Sau stăteau la o liturghie, sau stăteau la o cununie – avea altă putere. Te pătrundea în tot sufletul atmosfera de credinţă. La o cununie sau o nuntă era tot satul, toată comuna împreună, într-o permanentă atmosferă de sărbătoare, de trăire şi de viaţă creştină.

În lumea modernă nu mai este nici o ordine, nu mai este nici o credinţă, nu mai este disciplină, nu mai este nimic!

În capul omului modern este fărădelegea, cu care să greşească tot mai mult.

Sunt organizaţiile acestea sofisticate, cu credinţe diferite, cum spuneţi dumneavoastră, cu ecumenism şi aşa mai departe. Încât nici cel care le-a inventat, toate drăcoveniile acestea, nici el nu-i mai dă de cap, nu-i dă de capăt.

Pentru că se văd că sunt inovate, sunt artificiale, ale omului bolnav mintal. După cum un om bolnav a rămas numai cu un singur rinichi, şi acela atacat de cancer cam asa suntem rămaşi numai în ecumenism.

Se agaţă în el şi mic şi mare, şi bătrân şi tânăr, dar deşi vede lumea că aici este voinţă omenească se uită tot aici pentru că aşa spune domnul Stalin, desigur! Şi omul crede în asta!

Uitaţi unde a ajuns politica de astăzi din Europa, este cea mai degradată perioadă din istoria Europei! Şi în România degradarea e mare! Lumea aşteaptă să apară un partid serios, cu credinţă, pe care să-L voteze cu încredere.

Ăştia sunt aleşi, ăştia trebuie să lucreze şi pe ăştia să-i poată trage la răspundere! Dar nu, a ieşit amestecat. N-ai pe cine să tragi la răspundere, iar acum ei se împacă între ei, îşi împart oasele şi-şi formează piaţa, că doar or mai duce-o încă patru ani de zile, să mai amăgească un popor spetit săracul şi pierdut.

Jecmănit din punct de vedere politic şi religios şi moral şi spiritual! Şi iată, asta este nenorocirea mare! Că noi, mereu, la ora actuală ne întrebăm. Ne întrebăm şi răspunsuri nu primim. Rămâne doar că Dumnezeul nostru să ne dea înţelepciune!

“Cuvintele înţeleptului”,Părintele Iustin Pârvu. Editura Babel, Bacău, 2011.
#Părintele Iustin Pârvu, biserica, intelepciune, credinta