Părintele Ioan Irineu Crăciun – „Credinţa este ancora sufletului, este pilonul existenţei”

0
356
IMG_1022Prima biserică ortodoxă din Irlanda a fost sfinţită în 1994 şi poartă Hramul Bunei Vestiri, prin străduinţele însemnate ale părintelui Ioan Irineu Crăciun. A fost cel care a spart oarecum gheaţa pe aceste plaiuri în ceea ce priveşte credinţa ortodoxă. Sosea în Irlanda în 1981 ca student doctorand trimis de Patriarhia Română pe teritoriul unor vechi şi crâncene confruntări dintre catolici şi protestanţi. Faptul că a studiat în acest mediu l-a ajutat să fie şi atunci, dar şi acum, la curent cu tradiţiile şi problemele altor confesiuni de ieri şi de astăzi. Şi-a terminat studiile la Universitatea Pontificală din Maynooth, universitate de tradiţie din Irlanda. A luat doctoratul în teologie în 1987. În perioada aceea nu exista nici o prezenţă ortodoxă în Irlanda. Nu exista biserică, nu se făceau slujbe, nu exista preot, nu se făcea liturghie nicăieri în Irlanda, nici măcar duminica. A adunat în jurul său greci, ciprioţi, sârbi, ruşi, pe care i-a organizat cu binecuvântarea răposatului arhiepiscop grec, Methodios de la Londra.

Aşa a reuşit să organizeze prima comunitate ortodoxă multinaţională cu care a pornit la drum

Aproape 13 ani a purtat biserica prin diferite unghere de prin oraş, pe acolo unde i se dădea posibilitatea să slujească. La acel moment nu avea din ce să plătească chirii pentru spaţiul ce se cuvenea bisericii. După 13 ani de peregrinări, s-a reuşit achiziţionarea clădirii în care funcţionase o mică şcoală, într-o parte istorică a oraşului Dublin. Aceasta se petrecea în anul 1993.

Aşa s-a născut prima biserică ortodoxă din Irlanda, o biserică bizantină, frumoasă în interior care a păstrat exteriorul clădirii aşa cum prevede planul de urbanism al Primăriei

Modest, cu o căldură pe care doar iubirea de Dumnezeu şi de semeni ţi-o pot da, părintele Ioan Irineu Crăciun a lăsat durerea pierderii tatălui său deoparte şi a răspuns întrebărilor revistei noastre, rămânându-ne nouă bucuria de a fi recunoscători pentru înţelegerea şi răbdarea pe care acesta le-a avut cu noi.

Ce părere aveţi despre integrarea în Uniunea Europeană? Se pierde ceva din identitatea unui popor cu această integrare?

S-ar putea spune că da, răspunsul ar putea fi şi da, şi nu, depinde de robusteţea noastră naţională. Dacă noi ştim să îngrijim, să întreţinem şi să transmitem mai departe identitatea noastră culturală, naţională şi de credinţă, atunci nu am avea motive să ne îngrijorăm că intrăm în lumea largă sau că o parte dintre români călătoresc şi se stabilesc străinătate.
Dar problema revine, bineînţeles, la noi în casă şi în familia românească, aşa cum înţelegem noi ca să preluăm tradiţia noastră autentic românească, să o cultivăm în viaţa noastră şi după aceea să o transmitem mai departe. Dacă am fi bine zidiţi pe această dublă temelie de identitate naţională şi de credinţă ortodoxă atunci nu ar trebui să avem teama de a călători oriunde şi de a fi parte şi ca indivizi, şi ca familie, dar şi ca naţiune dintr-o asociaţie mai largă, aşa cum e comunitatea europeană. O altă problemă e că, spre deosebire de sârbi şi greci (eu am slujit sub greci 29 de ani, având contact direct cu ei), care au identitate naţională şi credinţă foarte bine definită şi foarte bine conturată, la noi, din păcate, lucrurile nu stau chiar atât de limpede.
Noi privim cu foarte multă uşurinţă aceste valori şi aşa se poate compromite enorm în momentul în care ne aflăm în străinătate şi ca indivizi, dar şi ca parte a unei organizaţii mai largi aşa cum e comunitatea europeană. Aici sunt îngrijorările! Sigur că depinde şi cum priveşti problema. Dacă o priveşti din punct de vedere material, avantajele sunt nete, când eşti parte a unei structuri mai largi, dar din punct de vedere spiritual, aici ar trebui mai întâi făcută temă pentru acasă în ţară, în familia românească şi creştină, şi apoi pe o bază puternică aceasta să se aventureze mai departe.

Din perspectiva relaţiei spirituale credeţi că România şi poporul român pot contribui la creşterea spiritualităţii europene? Dar Irlanda şi poporul irlandez?

Fiecare popor îşi are spiritualitatea lui. Poporul irlandez are o identitate naţională bine conturată, la fel şi cea religioasă. E adevărat că problemele de natură morală, cu care societatea irlandeză a fost şi încă mai este confruntată în ultima vreme, cumva, perturbează sau diminuează, alterează identitatea religioasă a poporului irlandez. Cu toate acestea ei au o personalitate şi o bază etnică şi culturală foarte bine definită, cu asta au intrat şi în UE, pe aceasta o menţin şi când călătoresc oriunde în lume.
Pot da ca exemplu o parte a identităţii naţionale, în afară de limbă, şi anume manifestarea etnică: dansul popular al respectivului popor. Vedeţi, irlandezii nu-şi compromit şi nu-şi bat joc niciodată de propria muzică şi propriul dans care-i defineşte ca popor, unic atât pe harta Europei, cât şi oriunde în lume, fie că sunt în Australia, America (acestea sunt locurile cu un număr mare de irlandezi care au emigrat) îşi păstrează intact şi transmit din generaţie în generaţie cultura intactă, tradiţia şi cultura lor etnică naţională, necompromisă, nealterată, nebatjocorită, nepângărită. Ne putem noi compara, ca români, cu situaţia asta? Nici vorbă.

  DSCN2067_resize

Aţi vizitat România, mănăstirile ei, bisericile? Găsiţi vreo asemănare între acestea şi cele din Irlanda?

Da, la nivel monastic, călugăresc, sunt nişte asemănări evidente, mănăstirile noastre din ţară, care s-au înmulţit într-un ritm prea mare, dat fiind faptul că trebuie să fie şi populate, sunt sărace în personal fiind doar unul sau doi vieţuitori. Asemănările sunt evidente, dacă luăm mănăstirile mari, Necula din Ardeal, Putna din Moldova şi Vladimireşti, Mănăstirea Cernica din Regat (n.a. Bucureşti) şi vetrele călugăreşti din Irlanda care încă funcţionează. Nu vorbesc de ordinele călugăreşti de bărbaţi şi de femei active, care sunt în cetate, precum cele din Dublin, care lucrează în spitale şi în şcoli, ci efectiv de mănăstirile irlandeze, cum ar fi mănăstirea de la Rooskey (mănăstire cisterciană după ordinul călugăresc).
Asemănările sunt evidente, adică sunt călugări retraşi din lume care se concentrează pe rugăciuni, pe contemplaţie şi muncă practică pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele şi rostul enorm de a odihni pe cei care vin din cetate, pe cei care sunt suprasolicitaţi în lume, din agonia lumii şi care îşi găsesc refugiul la mănăstire. Aceşti călugări îi odihnesc, îi povăţuiesc şi odihnesc spiritual, ceea ce este o contribuţie enormă pe care mănăstirile o pot face şi o fac de fapt. Şi în ţară la noi, dar şi în Irlanda.
E adevărat că în momentul de faţă mănăstirile din Irlanda sunt mult mai puţine la număr, dar totuşi există, cu toate că aici a fost poate, în primul mileniu creştin o tradiţie călugărească mult mai avansată decât în România, atât numeric, cât şi ca importanţă religioasă.
Irlanda a reprezentat în mileniul creştin un fel de Athos european, Athos apusean, dacă pot să spun aşa, atâtea lavre călugăreşti au fost pe cuprinsul acestei ţări, cu obşti, cu stareţi şi cu sute de călugări.
Deci la acest nivel călugăresc, da, asemănările sunt evidente. De obicei, diferenţele doctrinale par a fi mai puţin evidente, pentru că viaţa călugărească şi slujbele călugăreşti sunt simple. Sunt bazate pe citirea Psaltirii, care se face şi în România şi în Irlanda, citirea şi cântarea Psaltirii, ceasurile zilnice, cele 7 laude. Observate cu atenţie la alt nivel diferenţele sunt mult mai evidente.
De exemplu la noi multe biserici sunt închise în timpul săptămânii, fără slujbă, mai ales în afara posturilor, pe când aici, în Irlanda, bisericile toate, de cele parohiale vorbesc, sunt deschise dimineaţa la ora 10, se face Liturghia, iar bătrânii din jurul bisericilor se regăsesc în biserici, ceea ce ar fi de dorit să se întâmple şi în România.

Valorile creştine pe care poporul român le are dar şi ale poporului irlandez pot ajuta la sănătatea familiei europene?

Cred că da, pentru că învăţătura creştină sau înţelegerea creştină a vieţii şi a rostului vieţii şi a familiei constituie o bază puternică de stabilitate, într-o lume în continuă schimbare de valori. O lume în care totul devine relativ, chiar valoarea vieţii însăşi, când oamenii sunt confruntaţi cu relativizarea tuturor valorilor. La nivel social sigur că biserica vine şi aduce plusul acesta de valoare şi insistă pe stabilitate şi pe tăria valorilor creştine şi a înţelegerii creştine a celulei existenţei.
La urma urmelor, că este românească, că este irlandeză sau că este europeană, familia este celula de bază fără de care se dezintegrează tot.
Dacă se relativizează până şi această celulă, dacă punem în discuţie căsătoriile între persoane de acelaşi sex, ş.a.m.d. atunc tot ceea ce se promovează la nivel european e în contrast cu valoarea creştină a familiei ca celulă a întregii societăţii, şi atunci contribuţia pe care o are se datorează bisericii creştine şi aici intră şi biserica ortodoxă, şi biserica catolică, care este foarte activă şi insistă foarte mult pe dezvoltarea vieţii de familie.
  

Această criză prin care trecem ar putea avea rădăcini şi într-o criză spirituală?

Eu cred că este criza spirituală cea care generează un întreg spectru de crize prin care se trece. Părerea mea este că la urma urmelor slăbirea credinţei şi îndepărtarea oamenilor de Dumnezeu şi egoismul, centralizarea omului pe el însuşi, exacerbarea tuturor poftelor ca să zic aşa, scăpate de sub control şi cenzurii conştiinţei, conştiinţei adormite, acesta este factorul de declanşare.
Deci prin îndepărtarea omului de Dumnezeu, omul se întoarce cu faţa spre el însuşi, întorcând spatele lui Dumnezeu, urmează neapărat adormirea conştiinţei, care încetează să mai fie scânteia divină din om şi cenzura interioară a omului, şi prin îndepărtarea asta se degenerează decăderea asta spirituală, care le generează pe toate celelalte.
Criza economică nu s-ar putea explica foarte bine prin abuzul omului? Dacă omul abuzează de tot ceea ce este, într-o goană de satisfacere a interesului propriu, de egoism, resursele astea scad şi nemaifiind înlocuite, sacul se termină, nu? Şi atunci cum putem explica faptul că atâtea generaţii de oameni au trăit pe pământ şi pământul a reuşit să-i hrănească, să-i crească, să aibă continuitate atâtea generaţii până în ziua de astăzi şi acum parcă se încheie lista, se încheie şirul şi te întrebi cu îngrijorare mai departe ce se întâmplă? Dacă noi de bine de rău mai avem cât mai avem, ce vor mai avea copiii noştri.
Cine se gândeşte la ceea ce vor avea copiii? Eu sunt din zona de munte, din zona Braşovului, Codlea – loc pe care l-am revăzut acum două săptămâni din cauza unui eveniment trist, decesul tatălui meu – şi cum se poate explica faptul că localitatea acesta, care aproape era îngropată în păduri, acum este defrişată fără milă şi fără scrupule pentru interes de moment,  şi pentru bani, pur şi simplu, exploatată nemilos fără a se gândi cineva, vreodată la ce se va întâmpla în viitor când o vor lua dealurile astea la vale? Când vor distruge tot? Vor nimici viaţa? Se mai gândeşte cineva să replanteze ceea ce se distruge la noi în ţară? Deci, criza spirituală dezumanizeză omul. Animalizat, la ce se ajunge după aceea?

Ce înseamnă credinţa pentru domnia voastră?

Credinţa este sufletul existenţei mele.
Eu nu pot contesta că aşa cum trăiesc un acum şi aici, care nu se poate nega, tot aşa voi trăi un acolo, dincolo şi atunci, atunci când va vrea Dumnezeu. Deci am conştiinţa pe deplin asigurată prin faptul că sufletul din mine, ceea ce mă face om şi mă deosebeşte de animale, sufletul vine de la Dumnezeu se întoarce la Dumnezeu şi toate celelalte sunt brodate ca să zic aşa pe acest concept. Deci viaţa noastră este de la Dumnezeu, la Dumnezeu ne întoarcem ca să dăm seama pentru viaţa noastră de aici, de pe pământ, pentru faptele noastre. Credinţa este ancora sufletului, este pilonul existenţei.

Este toleranţa măsura înţelepciunii?

Da, sigur că poţi fi şi trebuie să fii tolerant, nu? Părintele Arsenie Boca avea un cuvânt foarte bun şi foarte potrivit: “Să fii înţelegător cu neputinţa omenească.” Se întâmplă ca acest lucru să-l practicăm la taina Sfintei Spovedanii. Nu suntem judecătorii păcatelor nimănui, suntem cei care în numele Domnului Hristos, ascultăm mărturisirea cea cu căinţă şi dăm dezlegare şi uşurare de suflete şi înţelegere  condiţiei omeneşti.
Cum să spun, neputinţa oamenilor şi neputinţa noastră, conştienţi de imperfecţiunile noastre şi în contextul acesta sigur că toleranţa aş transplanta-o ca înţelegere plină de dragoste şi de milă pentru neputinţa omenească, însă asta merge până la punctul credinţei. Acolo nu putem vorbi de toleranţă, noi nu judecăm pe nimeni, fiecare îşi are credinţa şi fiecare va răspunde pentru ea, dar dacă cineva îmi cere să mă lepăd de credinţă ortodoxă dreptmăritoare pe care o am, acolo nu pot să plec capul, de dragostea cuiva să mă lepăd de credinţă.
Deci toate merg până la credinţă, acolo se opreşte linia.

De ce credeţi că au pierdut românii obiceiul de a merge la slujbă duminica?

Da! Aici aţi atins un punct foarte sensibil; şi eu cunosc, fiind la o vârstă destul de înaintată, generaţia oamenilor bătrâni din copilăria mea. Bunica mea, de exemplu, din partea mamei, Dumnezeu să o ierte, era dintr-un sat de pe Târnave, judeţul Mureş, şi după ce m-am preoţit eu, în anul 1979, când m-am dus în sat ca să o vizitez, când i s-a spus că merg acasă, primul lucru pe care l-a cerut celor din casă a fost să-i tăie unghiile. Am întrebat-o de ce?
A spus că ea nu putea, cu unghiile pline de ţărână, să dea mâna cu preotul.
Vedeţi, aceasta este o notă a sufletului mare al oamenilor de altădată, de la noi. Aceiaşi oameni, ţăranii noştri, femeile bătrâne, care ţineau cârpa cea mai curată, ţesută la război, numai pentru prescura de dus la biserică, pentru a nu se atinge aceasta cumva de celelalte lucruri din casă.
Era scoasă din cuptor, înfăşurată în această cârpă curată ţesută, pusă mai apoi în desagă, şi apoi dusă la biserică. Acesta era contextul oamenilor de altădată. Păcat că multe lucruri, mai ales lucrurile bune, dintr-un motiv sau altul, pier, iar hibrizii care apar în loc nu sunt nicidecum de cinste, nici pentru neamul nostru şi cu atât mai puţin pentru biserică şi pentru credinţă.

Ce înseamnă pământul românesc pentru dumneavoastră?

Pământul românesc înseamnă pentru mine un Sfânt Mormânt în primul rând. Noi zicem că mergem la Ierusalim pentru Sfântul Mormânt al Domnului, un mormânt gol datorită Învierii Domnului Hristos, dar un loc sfânt care se atinge în genunchi. Este visul unui credincios de o viaţă întreagă, cel puţin, când eram eu acasă şi nu se putea ieşi din ţară nici măcar la Ierusalim decât cu foarte mare greutate.
Era visul de o viaţă al multor călugări, maici, preoţi şi chiar şi visul meu, atunci când eram student în ţară, un vis pe care mi l-am atins şi eu după ce am venit în Irlanda. Pământul ţării, la urma urmei, pentru mine reprezintă mormântul ţării. Adică acolo sunt oasele moşilor şi strămoşilor noştri, e pământul stropit de sângele eroilor şi martirilor neamului nostru românesc.
Un pământ sfânt, ţinut prin jertfă şi adăpat din sângele generaţiilor de oameni, până la revoluţia din `89, care a fost ca o completare, pentru că a fost o generaţie tânără, şi în primul rând s-a jertfit pentru neam şi pentru libertate. Atunci, dacă la Ierusalim mergem şi ne rugăm cu evlavie la Mormântul Domnului oare pământul ţării ar putea însemna altceva pentru noi? Bineînţeles aceasta este o glie străbună, un pământ în care se odihnesc oasele înaintaşilor, dar pământul acesta, cum cântă Sava Negrean Brudaşcu, deasupra nu e adumbrit la urma urmelor de mândrul nostru tricolor românesc.
Dacă sunt şi aceste două motive, pământul sau glia ţării şi tricolorul care-l adumbreşte pe deasupra cred că sunt suficiente să ne încălzească sufletul şi să ne emoţioneze întreaga fiinţă, nu?

Care este cea mai frumoasă rugăciune pe care o poartă sufletul dumneavoastră?

Este Cântarea Îngerilor către Maica Domnului: “Cuvine-se cu adevărat”. Această rugăciune a fost revelată de Sfântul Arhanghel Gavril unui călugăr din Sfântul Munte Athos, de atunci ea a fost introdusă în Sfânta Liturghie, în miezul liturghiei, îndată după Sfânta Prefacere. Şi cu această laudă îngerească putem sta înainte Sfintei Icoane a Maicii Domnului şi aşa am făcut-o toată viaţa mea.

Care este cea mai frumoasă amintire din copilărie? Ce o face atât de specială?

Aş putea să zic că am multe amintiri din copilăria mea. De fapt aş putea să punctez fiecare masă din zi de Duminică şi de sărbătoare la care stăteam la masă toată familia. De obicei tata insista foarte mult ca întotdeauna toţi să ne aşezăm la masă, masa începea cu rugăciune, masa se termină cu rugăciune şi cu facerea semnului Sfintei Cruci.
Şi poate una din amintirile mele cele mai duioase este întotdeauna tata, care cu cuţitul deasupra pâinii făcea semnul crucii înainte de a o tăia. Acesta este un lucru care rămâne cu mine toată viaţa. Era soţul şi tatăl şi capul familiei care-şi hrănea familia cu munca lui. El nefiind membru de partid, viaţa noastră a fost foarte grea acasă. Tata a reuşit să-şi întreţină familia, să facă o casă, să ne ţină pe noi la şcoală. Deci dacă aş putea puncta: este masa, atmosfera din jurul mesei, mulţumirea în faţa lui Dumnezeu că avem ce pune pe masă. De tata, de fapt, cum însemna pâinea înainte de a mânca.
Nu cred că tata vreodată în viaţa lui a tăiat din pâine fără ca mai întâi să o însemneze cu semnul Sfintei Cruci, ştiind că pâinea este de la Dumnezeu şi că puteam foarte bine să nu o avem.

Cu siguranţă aţi avut parte de întâlniri frumoase cu oameni aidoma de-a lungul vieţii. Există oare vreun secret al prieteniei?

Da, am fost binecuvântat de întâlniri cu oameni cu totul şi cu totul deosebiţi. Aş putea aminti aici pe Părintele Serafim Popescu, de la Mănăstirea Sâmbăta, duhovnicul Părintelui Teofil, de la Sâmbăta, care e arhicunoscut acum atât în generaţia tânără, cât şi cea mai puţin tânără pentru prelegerile de după 89. Eu mă refer la duhovnicul acestuia, Părintele Serafim Popescu, un om de o sfinţenie şi de o bunătate covârşitoare, pur şi simplu.
Aş aminti pe părintele Ioan de la Vladimireşti, Maica Veronica, de la Vladimireşti, personalităţi cu totul deosebite. Bineînţeles părintele Arsenie Boca. Am lăsat-o la urmă, intenţionat, pe maica mea duhovnicească Teodosia Zorica Laţcu, o braşoveancă  literată, persoană cu studii universitare, filologice, care a lucrat la Dicţionarul Explicativ al Limbii Române la Bucureşti, care s-a călugărit la Mănăstirea Vladimireşti, unde este şi înmormântată.
A murit în 1990 după o viaţă de exil, de puşcării comuniste, de torturi care depăşesc imaginaţia, o viaţă de exil în casa părintească, unde i s-a dat o singură cameră, restul camerelor fiind deţinute de comunişti, fără nici un suport material, fără pensie. O personalitate duhovnicească de cea mai mare înălţime, poetă şi teolog. Sunt personalităţi în jurul cărora m-am format şi care au contribuit la ceea ce sunt acum. Prietenia eu o înţeleg aşa: nu numai o simplă relaţie, dar te simţi legat de cineva din care ai o părticică în tine. Deci a sădit ceva în tine şi a contribuit persoana respectivă în a te forma sau a deveni ceea ce eşti în momentul de faţă.
Aşa înţeleg eu prietenia. Poţi vorbi de prietenie, o relaţie mutuală, de admiraţie, de respect, de consideraţie, dar pentru mine personal, asta a însemnat prietenia şi legătura pe care am avut-o cu aceste personalităţi şi îndeosebi cu Maica Teodosia Laţcu la care am ţinut şi ţin enorm până în momentul de faţă. Simt că trăieşte în mine, prin mine…
Articol editat de Simona Paşcu, Dublin, Irlanda
V-ar putea interesa şi următoarele articole