Părintele Dumitru Stăniloae despre cauzele deznădejdii

0
241

parintele-dumitru-staniloae-pictat-de-maicile-de-la-man-diaconesti1Mărturia faţă de Evanghelie stă în calitatea umanităţii noastre. Dacă cineva poate găsi în mine un om adevărat, acest lucru îl poate mişca, încuraja, şi îi poate da speranţa că există un Dumnezeu Care-l iubeşte. Toţi convertiţii s-au convertit pentru că au găsit un creştin adevărat. Prin umanitate ajungem la Dumnezeu. Apostolii şi ucenicii au văzut mai întâi umanitatea lui Hristos, înainte de a-L fi văzut ca Dumnezeu. Ei au văzut un om uman, mergând în sandale pe drumuri, neavând unde să doarmă. Era împreună cu toţi oamenii, mergând la cei bogaţi, ca şi la cei săraci, mâncând împreună cu ei, ascultându-i, vindecându-i din milă, nu pentru a-Şi arăta puterea.

În caz de nepăsare părem că ne iubim pe noi. Dar până la urmă ne scârbim şi de noi, cei aflaţi m golul acestei singurătăţi. Aşa ajung unii până la sinucidere.
Tristeţea care vine din neîncrederea în Dumnezeu dă proporţii greutăţilor venite sau aşteptate şi pricinuieşte nu numai o paralizie a puterilor sufleteşti, ci chiar o neputinţă de a mai suporte viaţa. In ea e moarte. Cine crede în Dumnezeu  relativizează greutăţile vieţii. Ştie că ele sunt trecătoare, că Dumnezeu va interveni la cererea lui şi le va înlătura. Dimpotrivă, tristeţea care se naşte din conştiinţa de a nu fi împlinit voia lui Dumnezeu, deci din credinţa că El intervine când omul Îl roagă, lucrează mântuirea de moarte. Ea e o nemulţumire pentru viaţa ce nu place lui Dumnezeu, pentru o viaţă în care nu s-a făcut voia Lui. E o tristeţe care omoară tristeţea, ducând pe om la viaţa adevărată, la viaţa în Dumnezeu.

Egoistul anulează importanţa omului; egoistul pierde conştiinţa că el înseamnă ceva pentru ceilalţi. Sfârşeşte prin a fi izolat, existenţa sa nu are sens; sfârşeşte adesea prin sinucidere, ne-putând să suporte conştiinţa de a nu fi necesar celuilalt.
Smerenia este ea însăşi un izvor de răbdare. Căci nu te socoteşti că ai dreptul la mângâieri lumeşti. Iar răbdarea, stând tare, întăreşte firea ta, încât nu mai simţi greutatea necazului. Din răbdare curge în tine o forţă, căci voinţa ascunde în ea rezerve de forţă pe care nu obişnuim să le punem în lucrare.
Mai bine zis, aceste rezerve de forţă sunt în firea noastră, şi ea le pune în lucrare prin voinţa care e o calitate generală a ei, pe care nu o punem de obicei în mod deplin în lucrare. Rezervele de putere ale firii noastre sunt chiar nesfârşite când ea stă în legătură cu Dumnezeu. Mai uşor biruim greutăţile prin răbdare decât prin lupta de a nu le primi, de a le ocoli cu orice preţ, fapt în care se manifestă o frică, o slăbiciune, care ne face de fapt slabi.

Adeseori ne plângem că Dumnezeu nu ne-a dat nici un ajutor ca să izbutim să ne facem mai buni; că n-am simţit prezenţa Lui, puterea Lui. Şi aceasta ne aruncă în mare întristare, uneori aproape în deznădejde. Dar chiar greutăţile ce vin asupra noastră sunt mijloace îngăduite de Dumnezeu pentru a înainta în bine prin răbdare. De ce să învinovăţim pe Dumnezeu pentru faptul că nu deschidem ochii noştri să vedem prezenţa Lui, ajutorul Lui?
Disperarea, ce duce la sinucidere, e o învârtoşare definitivă, întrucât nu mai crezi că celălalt şi însuşi Dumnezeu Se poate înmuia la inimă. Disperarea e o necredinţă în iubirea lui Dumnezeu şi în capacitatea de iubire a semenilor.
Răbdarea e o tărie spirituală care micşorează tăria necazurilor. Prin faptul că nu le rabzi, nu le micşorezi şi nu le înlături. De suportat tot le suporţi, căci n-ai ce face. Dar suportarea fără răbdare e îndoit sau însutit de grea. Cu cât rabzi necazurile cu voia, cu atât pui un efort care le mărgineşte puterea; cu cât eşti mai fără răbdare în ele, cu atât le măreşti chiar prin aceasta, părându-ţi de nesuportat, fără limită şi de nestăpânit Prin puterea ta. Necazul care-ţi apare, când nu-l rabzi, ca nemărginit, îl mărgineşti, îl stăpâneşti prin răbdare, căci în ea e puterea lui Dumnezeu, care-l mărgineşte. Propriu-zis simţi această putere cum îl limitează. E şi aceasta o formă a sinergiei: cu cât te încordezi mai mult în răbdare, cu atât puterea lui Dumnezeu îţi ajută să biruieşti necazul.
Lipsa de curaj e una cu sporirea trândăviei, ca renunţare la efortul de a răbda necazurile. Dar ea măreşte chinul până la proporţiile unui chin de iad. Aceasta e nelimitarea iadului, care are în ea şi un element subiectiv. Aceasta duce la deznădejde şi la o adevărată ieşire din minţi.
Căci e o înrudire între ieşirea din minţi, deznădejde şi între sentimentul că greutatea şi durerea nu au margini. E în toate o lipsă de înţelegere a realităţii limitate a necazului; e o întindere subiectivă a întunericului la nesfârşit.
Deznădejdea şi iadul sunt legate astfel de slăbirea voinţei de a răbda, şi slăbirea voinţei, de lipsirea de harul dumnezeiesc.
Smerita cugetare, fiind o recunoaştere a autolimitării prin cunoaşterea nesfârşirii puterii dumnezeieşti, vede prin aceasta şi limitarea necazurilor şi primeşte puterea răbdării lor. De aceea, unde e smerita cugetare nu poate fi iadul nelimitării părute a necazurilor şi a patimilor ca-re sunt pricina lor. Unde se vede nelimitarea lui Dumnezeu, nu se mai poate trăi o altă nelimitare, cea a iadului. Prin această smerită cugetare, ce are evidenţa nelimitării lui Dumnezeu, limi-tăm şi durerile ce ni le poate pricinui apropierea morţii şi poate că şi urmările ei nelimitate.
Iar cum prin mărirea subiectivă a durerilor le dăm şi un fel de mărire reală pentru noi, aşa prin limitarea subiectivă a urmărilor morţii le limităm şi în mod obiectiv.
Este de remarcat paradoxul că smerenia, care e autolimitare şi care pare lipsă de efort, implică în ea cel mai mare efort şi deci şi puterea de răbdare a necazurilor, de limitare a lor, prin evidenţa nelimitării puterii dumnezeieşti pe care o trăieşte.
Kirkegaard a stăruit asupra necesităţii de a nu amâna înfăptuirea unui gând bun, pentru că aceasta aduce obişnuirea cu amânarea continuă. Aci e ceva deosebit: nu păcătui, în nădejdea unei noi pocăinţe şi noi iertări, a doua oară, după ce ai obţinut prin pocăinţă iertarea pentru prima păcătuire. Aceasta te va face să nu mai iei păcatul prea în serios; sau îl vei lua din ce în ce mai puţin în serios. Şi cu pocăinţa vei face la fel. Vei cădea într-o relativizare a gravităţii păcatului şi a seriozităţii vieţii, vei cădea într-un plan al platitudinii şi al justificărilor sofisticate şi ieftine. Pe lângă aceea, te vei comporta faţă de Dumnezeu cu viclenie, promiţându-I când ceri iertare că nu vei mai păcătui, dar dedesubtul acestei promisiuni gândind încă din acel moment la o eventuală nouă păcătuire, deci minţind pe Dumnezeu sau înşelându-L.
Dumnezeu vrea ca omul să crească duhovniceşte, iar această creştere nu se înfăptuieşte fă-ra efortul lui de a menţine harul şi de a dobândi 0 deprindere tot mai fermă într-un bine tot mai mare. Dar acest efort nu-l fac cei ce socotesc că pot cădea continuu, cu ideea că pot obţine mereu harul iertării. Se afirmă aici principiul sinergiei şi, odată cu el, sensul unei mântuiri care înseamnă şi o creştere duhovnicească a omului, nu al mântuirii care e o simplă iertare a omului din partea lui Dumnezeu, fără nici un efect asupra lui, un act fată de care omul rămâne un obiect pasiv. Aceasta ar însemna o depreciere a mişcării omului spre ţinta finală şi veşnică, ca legată de puterea lui. Aceasta ar însemna considerarea mişcării omului ca un rău, în sens origenist.

Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Ieromonah Benedict Stancu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here