Părintele Cleopa – Despre rolul femeii în familie, în societate şi în Biserică

0
716

Am fost chemat de Mănăstirea Văratec, unde au venit reprezentanţi de la consiliul ecumenic de la Geneva, şi acolo m-au pus să vorbesc ceva în legătură cu rolul femeii în familie, în societate şi în Biserică.

M-am gândit la predica Sfântului Ioan Gură de Aur „Pentru purtarea de grijă de femei şi pentru supunerea şi cinstirea femeii către bărbat”, din „Împărţirea de grâu”. Al doilea, mi-am adus aminte datoria diaconiţelor din „Tezaurul Liturgic” de Badea Chireşanu. Pe urmă, tot în problema asta, mi-am adus aminte de la „Facere” – este un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur – de ce a numit Dumnezeu pe femeie ajutătoare bărbatului, „că nu-i bine să fie omul singur, să-i facem ajutătoare asemenea lui”; şi de ici-colo am improvizat aşa câteva idei, după care am început să schiţez predica.

Eu credeam că dacă sunt atâţia teologi şi atâţia profesori, poate după slujbă vor vorbi ei. După slujbă au mers cu toţii la casa oficială a mănăstirii. Ne-a dus cu corul acolo, cântând, cum este regula lor. Şi mitropolitul din Liban a zis printr-un translator:

– Mata eşti Ilie Cleopa?

– Da.

– Ai să ne vorbeşti la conferinţă.

– Fie voia Domnului.

Mitropolitul Ardealului, Antonie, se apucă şi mă recomandă la toată mulţimea aceea, iar un episcop m-a recomandat în limba engleză. Eu care nici româneşte nu ştiu bine le-am spus:

Prea Cuvioasă maică stareţă, prea cucernici părinţi, consilieri, preoţi şi iubiţi fraţi.

Am fost chemat aici să slujesc şi să ţin un cuvânt. Dar să ştiţi că astăzi vă vorbeşte de aici de la tribuna asta un cioban. Să nu aşteptaţi mari lucruri de la mine. Am păzit oile mănăstirii până mai deunăzi pe un munte acolo şi n-o să vă lovesc în gândire cu nimic din cele ce aşteptaţi de la mine. Pentru că eu am învăţat să pasc oile, eu sunt calificat să fac brânza, să pasc oile, toate ale ciobanului.

Eu sunt poreclit călugăr. Pentru că s-a întâmplat să mă numesc călugăr, dar călugăr nu m-am făcut niciodată în viaţă, că a te face călugăr este mare lucru. Cum să spun eu că sunt monah înaintea oamenilor, dacă înaintea lui Dumnezeu nu sunt? Călugărul trebuie să fie înger în trup, nu aşa cu viaţă grosolană cum o duc eu, în păcate şi neputinţă! Eu sunt poreclit călugăr şi am şi acest vot, pe lângă celelalte, şi fac ascultare. Şi am să încerc, în virtutea acestui vot, să vă spun câte ceva.

Mi-aţi spus să vorbesc despre rolul femeii în familie, în societate, şi în Biserică.

Ca să vorbim această predică trebuie să luăm istoria lumii de la capăt. Dumnezeu face pe om androgin, adică bărbat şi femeie. Dar înţelepciunea cea fără margini a Lui, Care pe toate le-a făcut mai presus de mintea omenească, n-a înzestrat pe femeie cu însuşirile bărbatului, şi nici pe bărbat cu însuşirile femeii, ca numai când se întâlnesc amândoi să formeze omul. Şi l-a făcut Dumnezeu bărbat şi femeie. Nu spune aşa la Facere?

Şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice: „Iată ce-a zis înţeleciunea cea nemărginită: Nu-i bine omul să fie singur. Să-i facem ajutătoare asemenea lui”.

Da, femeia este egală cu bărbatul, dar numai după fire, nu după dregătorie. Când a adus-o pe femeie la Adam i-a zis: „Cum se cheamă asta?” „Femeie. Aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său”.

Aici este egală femeia cu bărbatul, că-i os şi carne din bărbat, luată din coasta lui, dar nu după dregătorie. Că Dumnezeu a pedepsit-o pe Eva imediat, că ea a întins mâna întâi. Şi primul canon i-a spus: De ce-ai făcut asta? Pentru că ai întins mâna şi ai mâncat, înmulţind voi înmulţi durerile tale şi întru dureri vei naşte fii. Şi a doua pedeapsă: Întoarcerea ta către bărbatul tău şi el te va stăpâni.

Nu le convenea ce le spuneam, că erau mai multe femei. Dar când spuneam de bine băteau din palme, iar când nu, puneau capul jos!

Uite ce, le-am zis. Cât ar fi femeia de învăţată, trebuie să fie supusă bărbatului. Că bărbatul este cap al femeii şi Hristos cap al bărbatului. În ordinea asta este ierarhia în familie.

Iată cum este: Pe femeie a lăsat-o Dumnezeu ajutătoare omului. De aceea zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Femeia este liman al bărbatului”. Bărbatul, săracul, vine amărât, cu cele mai mari greutăţi în societate, conduce oşti, războaie; este mare răspunzător la întreprinderi de stat, în guvern, vine obosit. Dar femeia trebuie să fie liman. Să ştie să-l întâmpine totdeauna cu un cuvânt bun, cu blândeţe, să-i pregătească mâncarea, să-i facă haine, să-l pornească, să-l primească când vine de undeva. Întotdeauna ea trebuie să fie aceea care să odihnească pe bărbat, pentru că-i ajutătoarea lui.

Dar cea mai mare misiune pe care o are femeia în familie, nu-i asta: numai să-i facă mâncare bărbatului şi îmbrăcăminte. Cea mai mare misiune pe care o are femeia în familie, rolul ei este să fie mamă de copii! Să ferească Dumnezeu pe femeia aceea care vrea să înlăture durerea naşterii! Pentru că primul canon pentru că a greşit, acesta a fost: Întru dureri vei naşte fii. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Dacă fugi de durerea naşterii, de durerea veşnică vei da! – de durerea cea din iad. Dumnezeu a pus pe măsură dulceaţa împreunării cu durerea naşterii. Şi tu, dacă fugi de la durere spre plăcere, vei cădea în durere veşnică”. Aşa citim în cartea „Împărţirea de grâu”, cuvânt pentru mireni, unde arată cum să fie mireasa şi mirele la căsătorie.

Nu fugi de la durere spre plăcere, adică numai să trăieşti cu soţul, dar să nu faci copii, că în durerea veşnică te duci. Că dacă fugi de la durere spre plăcere, vei cădea în mâinile şi în braţele cele veşnice ale iadului, că nu vrei durerea care ţi-a rânduit-o Dumnezeu aici, ci vrei să trăieşti în plăcere şi să omori copiii.

Să ferească Dumnezeu! Mai bine nu se năştea femeia aceea care îşi omoară copiii. Pentru că este păcat împotriva Duhului Sfânt. Apoi unde trebuia să găsească Dumnezeu copilului mai bun sălaş decât în pântecele maicii lui? Şi de acolo îl scoţi şi îl dai la câini şi îl omori? „Care bălăuroaică – spune Sfântul Efrem Sirul –, care leoaică, care ursoaică şi-ar omorî vreodată puiul său? Şi tu, fiinţă raţională şi cuvântătoare, faci mai rău decât animalele sălbatice, când ai ajuns să-ţi omori copiii”.

Du-te să întâlneşti în pădure o scroafă cu purcei. Eu eram în pădure – am stat nouă ani şi şapte luni prin munţii ăştia singur – şi am întâlnit o scroafă cu purcei într-un munte la „Poiana Craiului”. Eram singur. Când am dat faţă în faţă cu ea, să ferească Dumnezeu, m-am întors, că am avut un brad şi m-am agăţat de dânsul. S-o repezit ca fulgerul la mine. Când ai pus mâna pe un purcel te-a făcut praf; poţi să mori tot atunci. Şi vânătorii se tem de ei. Aşa îşi apără scroafa sălbatică purceii. Numai mamele creştine îşi ucid copiii!

Aşa sunt legile firii date de Dumnezeu: mama să-şi apere fiii săi. Dar omul raţional să fie mai rău decât toate fiarele şi dobitoacele şi să-şi omoare copiii? Vai şi amar de acele mame!

Ferească Dumnezeu! Toate păcatele sunt grele, dar acesta este mai greu decât toate. De aceea Sfinţii Părinţi îl pedepsesc aşa de greu. Şi le-am spus la Văratec: Şi Apostolul Pavel, gura lui Hristos, vasul alegerii, spune aşa, când vorbeşte de femeie: Şi ea se va mântui prin naştere de fii. Iar dumnezeiescul Gură de Aur, care merge în urmă cu tâlcuirea la Sfântul Apostol Pavel, zice: Femeia, când a murit născând, moare pe altarul jertfei. Este martiră! Tocmai de aceea Biserica pregăteşte femeia pentru moarte înainte de naştere. Poate să fie oprită 30 de ani de Împărtăşanie, dacă este gravidă nu mai ai voie să o opreşti. O spovedeşti şi o împărtăşeşti în faţa morţii; că la cele tinere, mai cu seamă, durerea naşterii este ca din iad. N-aţi auzit ce spune în Psaltire: Acolo (în iad) sunt dureri ca ale celuia ce naşte.

Sunt o seamă care mor în durerile naşterii. De aceea Biserica, prin dumnezeieştii părinţi luminaţi de Duhul Sfânt, spune: „Femeia gravidă este dezlegată şi pregătită de moarte”, că multe se întâmplă să moară; de aceea nu o opreşte de împărtăşire. Iar dacă se întâmplă şi moare, ea îşi dă viaţa pentru copil, ea este martiră; că aşa ne-a învăţat apostolul. Pentru durerile acelea Dumnezeu îi iartă toate păcatele şi este o muceniţă, ca o martiră.

Vine deunăzi una la mine şi-mi zice: „Părinte, am insuficienţe psihice şi mi-a spus doctorul că n-am voie să nasc; să-mi dai voie să fac avort”. „Fugi de-aici, criminalo! Ai venit să mă conduci tu pe mine, să înveţi pe popa carte? Să mori de-o mie de ori, să te faci martiră, numai să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti. Cine ţi-a spus ţie o nebunie ca aceasta? De unde vii tu? Să-ţi dau eu voie să faci crimă?”

Ei, aşa a fost vorba, că dacă moare femeia născând, moare de datoria ei cea mai sfântă de pe pământ, să fie mamă de copii.

După ce-am vorbit mai mult de rolul femeii în familie, am arătat că acesta nu este numai să-i nască pe copii, că şi fiarele nasc; trebuie să-i şi crească în frica şi certarea Domnului. Şi la acestă osteneală trebuie să ia parte şi bărbatul, nu numai femeia, că amândoi l-au făcut pe copil. Că dacă nu-i creşte în frica şi certarea Domnului, îi vai şi amar de câte greutăţi întâmpină în viaţă! Se fac nişte fiare, nu copii.

Pe urmă am trecut la rolul femeii în societate.

Uite ce! În biserică i-a spus Apostolul femeii să tacă, însă în societate ea poate ocupa servicii ca şi bărbatul. Şi le-am dat un exemplu:

Dacă acum s-ar face un întuneric beznă, fără nici o lumânare, fără nici o lampă sau bec, şi în timpul ăsta o mână binefăcătoare vine şi pune o lumânare aici în mijlocul nostru, atunci toţi s-ar bucura că a apărut o zare de lumină. Dar lumânarea asta care stă aici, pusă în slujba tuturor, vorbeşte? Nu vorbeşte! Tace, dar face două lucruri în folosul tuturor. Ea se jertfeşte şi luminează.

Folosindu-ne pe noi şi dând lumină la atâţia, ea se jertfeşte şi începe a se topi, încet-încet, şi se topeşte până ajunge la sfeşnic. Două lucruri face tăcând – zice Sfântul Ioan Gură de Aur: Tace luminând şi se jertfeşte tăcând. Acesta este rolul femeii în societate.

O femeie la locul ei de muncă, unde a rânduit-o Dumnezeu, dacă este curată, dacă este credincioasă, dacă este corectă, dacă este harnică, dacă este pricepută la toate, în toate problemele dacă este prezentă, ea n-are nevoie să predice, că viaţa ei predică.

Aici se împlineşte ce-a spus Talasie Libianul: „Taci tu, să vorbească lucrurile tale!”, sau „Mustră şi ceartă pe cei de-aproape de tine, prin puterea lucrării, nu prin multa vorbire!”

În felul acesta ea este lumină în sfeşnic în societate şi pentru toţi care văd şi o aud şi înţeleg, pentru că este corectă în toate problemele. Aşa şi femeia în societate, este o lumină în sfeşnicul societăţii, dacă la locul ei de muncă are toate însuşirile astea despre care am spus mai sus.

Şi am trecut de la rolul femeii în societate la rolul ei în Biserică, fiindcă atunci ei veniseră cu scopul celor ce făceau preoţi şi episcopi pe femei. Erau şi câteva observatoare protestante. Acum de rolul femeii în Biserică, ce să vă spun? Am auzit că protestanţii au ajuns la apogeul nebuniei. Un cioban vă vorbeşte; cine s-o supăra, să-mi ia opincile şi gluga. De 5000 de ani a întemeiat Dumnezeu preoţia, prin Moise şi Aaron şi fiii lui Levi, şi niciodată n-a dat poruncă nimănui să hirotonească femei.

Poate aţi auzit de diaconiţe: Şi vă încredinţez pe Febe, sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii din Chenhrea (Rom. 16, 1). Dar, zic, v-aţi pus întrebarea ce misiune aveau diaconiţele? Poate aţi luat de acolo îndrăzneală şi să faceţi diaconi din femei! Voi credeţi că diaconiţele, care au încetat să mai fie din secolul IV în Biserica Ortodoxă, aveau aceeaşi misiune ca un diacon?

Aceste diaconiţe aveau şapte misiuni în Biserică. Le-am spus acolo datoriile diaconiţelor: ajutau la botezul femeilor, ajutau bolnavii la spitale, duceau împărtăşanie la femeile bolnave, slujeau la mesele agape etc. Dar nicidecum n-aveau hirotonie, cum spune canonul 19 al Soborului VI ecumenic: „Iar hirotonie la diaconiţe n-am cunoscut, fără numai hirotesii”. Ce este hirotesia? Hirotoia se face în altar, hirotesia afară de altar. Este o singură rugăciune arhierească care se dădea înainte vreme, şi acum se dă la ierarhia inferioară a Bisericii, la slujitorii inferiori, cum erau: portarii, citeţii, cântăreţii, anagnoştii, ipodiaconii, hartofilacşii etc.

Toţi aceştia aveau această hirotosie sau binecuvântare care o aveau şi diaconiţele; o împuternicire să slujească, să ajute în biserică. Unii erau cu înmormântătile, portarii ţineau bastoanele în mâini şi atunci când se spunea: „Cei chemaţi ieşiţi”, ei scoteau din biserică pe catehumenii care încă nu erau botezaţi. Le-am arătat misiunile lor.

Dar hirotonia cu hirotosia nu-i tot una! Hirotosia este o mică sfinţire care se dă la slujitorii inferiori, iar slujitorii superiori: diaconul, preotul şi arhiereul au hirotonia în Sfântul Altar. Este mare deosebire între una şi alta.

Să nu credeţi că diaconiţa zicea ecteniile ca diaconul sau zicea evanghelia la popor sau se săruta cu preotul şi se împărtăşea la Sfânta Masă, cum fac clericii. Nicidecum!

Apostolul Pavel a spus aşa: Văduva care nu se mărită să fie hrănită de la biserică. Care se mărită nu greşeşte, dar mai bine să rămână aşa. Pe femeile acestea văduve şi bolnave, care  nu aveau bărbat, Biserica le ajuta prin diaconiţe.

Ele ţeseau covoare pentru biserică, perdele, făceau lumânări pentru biserică, veşminte pentru preoţi, făceau curăţenie în altar. Ele erau în slujba Bisericii, iar Biserica le purta de grijă.

Iosif Flaviu, mare istoric, ne arată că la Biserica lui Solomon era astfel: În jurul bisericii celei mari erau case pentru ele care aveau să ţină fecioria până la 30 de ani, şi de atunci puteau să se căsătorească. Mai sus erau fecioarele Bisericii, care se făgăduiau să păzească viaţa curată până la moarte. Apoi mai erau văduvele Bisericii. Şi mai erau un fel de călugări, numiţi terapeuţi.

Aceste diaconiţe ţineau evidenţa fecioarelor şi văduvelor dintr-o eparhie. Ele spuneau episcopului câte femei ajută la toate bisericile, şi li se dădea un ajutor. Asta era prima misiune a diaconiţelor.

A doua misiune a diaconiţelor. Ele ştiau câte fecioare are Biserica. În timpul marilor persecuţii nu erau mănăstiri cu crucea în vârf, să toace şi să tragă clopotele, Biserica era în catacombe. Dacă o fată se hotăra în casa părintească să păzească fecioria pentru Hristos, părinţii creştini îi dădeau voie. Îi făceau o chiliuţă cu icoane acolo să se închine, şi ea petrecea mai mult în post şi rugăciune. Cum a fost şi Sfânta Mare Muceniţă Varvara.

Cine ştia numărul acestora care îşi afieroseau lui Hristos viaţa în sfinţenie? De ele se îngrijorau întâi diaconiţele şi apoi episcopul locului, care le călugărea. Până în secolul VI n-a avut voie preotul să facă călugăriţe; episcopul sfinţea fecioarele. El se ducea la casele lor şi le facea călugăriţe şi le punea făgăduinţa şi tunderea în faţa părinţilor, că nu erau mănăstiri, ca să facă călugăria în faţa altarului. Aceasta era a doua misiune a diaconiţelor.

A treia misiune a diaconiţelor era catehizarea şi botezul femeilor. Pentru că diaconii şi preoţii aveau ungerea Sfântului şi Marelui Mir, le puneau pe diaconiţe, cu împuternicirea lor, să le miruiască pe femei, să le catehizeze, să le înveţe simbolul credinţei şi legea creştină. Iar la îmbrăcarea şi dezbrăcarea lor era foarte cuviincios să fie femei; şi acestea erau diaconiţele. Asta era a treia misiune a diaconiţelor.

A patra misiune era milostenia. Se strângea milostenie de la biserică pentru cei săraci şi năcăjiţi şi pentru cei ce aveau cereri şi nevoi. Diaconiţele trebuiau să ştie unde să împartă aceste milostenii şi care-i mai necăjit, ca să-i dea raport la episcop.

A cincia misiune a diaconiţelor era curăţenia în Sfântul Altar şi alimentarea lui. Ele alimentau altarul cu tămâie, cu smirnă, cu untdelemn, cu lumânări de ceară, făceau curăţenia în altar, fără să se atingă de Sfânta Masă, de Sfântul Jertfelnic, cum sunt şi călugăriţele acum. Că mai târziu le-au luat locul chiar călugăriţele şi nu s-a mai simţit nevoia de diaconiţe.

A şasea misiune a diaconiţelor. În sărbători şi în Duminici, după ce ieşeau de la biserică, se dădea masă comună, cum era atunci. Se duceau diaconiţele undeva aproape de biserică şi adunau femeile să le ţină cateheze, să le înveţe. Ele le spuneau de Sfânta Evenghelie.

A şaptea misiune a diaconiţelor. Ele făceau mare rânduială în biserică. Bărbaţii să stea în partea dreaptă şi femeile în partea stângă în ordinea aceasta: cei prea bătrâni în frunte, cei mai cărunţi în spate, cei tineri până la sfârşit şi printre ei să rămână o cărare ca să meargă creştinii să se închine, să dea darul la altar.

Iată ce misiune aveau diaconiţele, dar nu să le faci diaconi, să le îmbraci stihar şi să le pui să zică ectenii. Asta este cea mai mare nebunie. Nu a fost aceasta niciodată. Ia gândiţi-vă dumneavoastră, în istoria Sfinţilor Apostoli, în istoria Evangheliei, nu găsim vreodată că au hirotonit Apostolii vreo femeie. Dacă au fost sfintele mironosiţe, aveau Duminica lor după Paşti, fiind cinstite întocmai cu Apostolii, cum au fost: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, Maria lui Iacob cel Mic, Salomeea, Maximilia, Iunia, Iulia, Marta şi Maria şi celelalte femei sfinte, mironosiţe întocmai cu Apostolii.

Cât erau de mari ele, dar nu au îndrăznit Apostolii să le hirotonească. Nu se spune că a hirotonit pe Maria sau pe alta. Au murit martire, au murit mărturisind pe Hristos, şi întocmai cu Apostolii se cheamă, că ele au vestit Învierea întâi şi au mers după Mântuitorul până la Înviere, dar nicidecum nu spune în Sfânta Evanghelie că au hirotonit vreuna.

Biserica le cinsteşte ca pe Apostoli, dar nu ca pe diaconi sau ca pe preoţi.

“Ne vorbeşte Părintele Cleopa” – Volumul 3, prin osteneala Prea Cuviosului Archimandrit Ioanichie Bălan