Teologia culturii

0
199

Părintele BriaTeologia Părintelui Bria este o adevărată teologie a culturii, care descoperă sensuri şi aspecte interdependete ale culturii creştine ortodoxe.
Cultura creştină este în primul rând o cultură sfinţitoare. Părintele Bria dedică un spaţiu larg reflecţiei asupra conceptului de sfinţenie precum şi asupra rolului unei culturi sfinţitoare. El accentuează că teologia ortodoxă de inspiraţie liturgică are misiunea de a contribui la formarea unei culturi „unificatoare şi sfinţitoare”.

Credinţa care izvorăşte din iubire crează un ethos adică un stil de viaţă legat de „sfinţirea universului”. Cultura nu are doar un rol interpretativ ci mai presus de toate unitiv. Ea e un simbol al unirii cu Dumnezeu după modelul întrupar Hristos şi al perfectei sale sinteze ontologice.

Părintele Bria nu vorbeşte niciodată despre cultură fără referire directă la cultul creştin.

„Cultus” şi „cultura” sunt convergente în procesul de transfigurare a lumii. Cultura nu este un scop în sine însăşi; ea este un mijloc de participare la viaţa divină precum şi un mijloc de a face accesibilă Evanghelia lui Hristos într-un context social; „Culture is the stilistic matrix of the good news, making it transparent and alive, able to enter the experience of the whole people”. Esenţa culturii creştine este de natură epifanică adică revelatoare a prezenţei energiilor divine necreate în lumea empirică.

Cultura creştină este liturgică, deoarece liturghia este mediul sfinţirii omului şi al întregii creaţii. Sfinţenia ca „proces de transfigurare subiectivă a credinciosului prin participare nemijlocită la viaţa lui Hristos” nu poate fi înţeleasă fără liturghie. Liturghia face posibilă „participarea la trupul îndumnezeit al lui Hristos, izvorul sfinţeniei”. De aceea creştinul trăieşte din şi în intimitatea mistică cu Hristos oferit în Euharistie.

Plecând de la o antropologie hristologică Părintele Bria descrie teologia culturii ca parte a teologiei Logosului. O cultură sfinţitoare, apofatică şi doxologică  nu este posibilă fără liturghia euharistică, deoarece substanţa transfiguratoare a culturii creştine constă tocmai în legătura ei intimă cu Hristos Cel înviat, adică cu lumina învierii şi a vieţii Sfintei Treimi.   Hristos Mântuitorul a înviat din morţi „trăgând materia din întuneric”; învierea lui „este un eveniment revelator cu rezonanţe cosmice, universale, comparat cu un focar a cărui lumină se răsfrânge nu numai peste creştini, ci şi peste ,tot omul care vine în lume. Din cauza învierii lui Hristos, toţi şi toate sunt chemate la viaţă eternă”.

Ortodoxia are o indentitate liturgică şi culturală în acelaşi timp.

Aspectul cultural al tradiţiei ortodoxe subliniat de către Părintele Bria trezeşte sensibilitatea faţă de caracterul dinamic al adevărului ortodox. Ortodoxia are o indentitate liturgică şi culturală în acelaşi timp. Cultura liturgică sfinţitoare poate fi înţeleasă ca punte spre consacrarea lumii adică spre transfigurarea cosmosului. Prin liturghie lumea devine transparentă prezenţei şi frumuseţei divine. Dumnezeu comunică cu creatul şi-1 transfigurează prin energiile sale necreate, „îl asumă” şi-1 „atrage spre infinit”. Soteriologia părintelui Bria este cosmică pentru că ea accentuează valoarea sfinţirii creaţiei materiale, fizice, corporale prin comuniunea liturgică cu Dumnezeu. Cultura joacă în această soteriologie cosmică un rol central deoarece ea este mediul civilizării şi umanizării societăţii şi a lumii întregi.

Cultura creştină este eshatologică şi istorică în acelaşi timp. Ea transportă rezonanţele eshatologice în istorie, răsfrângând lumina învierii în timp. De la învierea lui Hristos este posibilă „transfigurarea universului (…) prin puterea acestui ,Luceafăr al dreptăţii”.
Iisus Hristos este puntea de legătură dintre istorie şi eshatologie. Prin întruparea şi învierea sa a intrat deja în istorie împărăţia lui Dumnezeu. „Cu învierea lui Hristos, viaţa este orientată spre împărăţie, care, într-o formă deja anticipată, este în mijlocul nostru”. Creştinismul are o dimensiune eshatologică doar atunci când iradiază şi revelază Sfânta Treime.

„Viaţa în Hristos”, ca definiţie majoră a Ortodoxiei, este întotdeauna eshatologică. Ea înseamnă comuniune istorică cu Sfânta Treime, sursa harului divin. Această comuniune transfigurează pe om în mod ontologic şi prin om întregul univers, conferind un nou mod de existenţă. Prin har sau prin energiile necreate ale lui Dumnezeu omul „intră în condiţia lumii eterne” şi deschide lumii viitorul împărăţiei lui Dumnezeu.

„Hristos a înviat”! Acesta este „un strigăt şi un angajament contra morţii, pentru viaţă (…), pentru eternitate”.

Cultura creştină este optimistă în măsura în care contribuie la biruirea fricii de moarte. Credinţa în Hristos cel înviat care a biruit moartea şi iadul.
Prin învierea lui Hristos iadul „s-a surpat” şi a fost nimicit. Părintele Bria rezumă întreaga teologie ortodoxă în salutul pascal: „Hristos a înviat”! Acesta este „un strigăt şi un angajament contra morţii, pentru viaţă (…), pentru eternitate”.
Cultura creştină nu este ostilă lumii ci calea de înnoire a lumii. Ea este de aceea o cultură publică. Prin valorile ei culturale şi prin mărturisirea Evangheliei ca „liturghie după liturghie” Biserica Ortodoxă susţine şi practică un „apostolat social” care constituie un element fundamental în transformarea societăţii.

Pentru Părintele Bria „chestiunile politice, economice şi sociale sunt inseparabile de cele religioase, etice şi spirituale”. El combate impresia că ar exista două sisteme diferite „unul pentru viaţa eclesială şi altul pentru viaţa socială. Asceza personală şi etica socială, eshatologia şi învăţătura socială sunt interconectate”.

Părintele Bria este deplin convins că spiritualitatea creştină poate ajuta la reorientarea umanităţii spre o cultura care să vizeze „sfârşitul tuturor discriminărilor etnice, rasiale, culturale”. Având în vedere valoarea dialogului dintre teologie şi societate, el subliniază necesitatea dezvoltării teologiei ca „interlocutor viabil (…) în problemele de fond ale culturii şi societăţii umane”. Biserica trebuie să se implice activ în apărarea drepturilor omului şi combaterea nedreptăţii sociale, a dictaturilor şi a imperialismelor de orice tip.

Secularizarea Bisericii

„Is it possible to belive in Jesus Christ – the Life of the World if the church keeps silent over the issue of violence and the extermination of others? The theology of peace and the ethic of social justice and solidarity are an essential part of the Christian commitment, especially today! The churches have to be involved in the struggle for human rights where the spiritual and cultural freedom of persons and communities are violeted by various exclusive ideologies, by all forms of dictatorship, political imperialism and technological domination”.

Vocaţia teologiei contemporane şi a Bisericii constă în implicarea activă în sistemul naţional de educaţie precum şi în cel de diaconie. În contextul secularizării culturii Biserica riscă să fie maginalizată în societate în ciuda misiunii ei profetice pentru un „univers transfigurat”. Viaţa liturgică trebuie să hrănească nu numai viaţa creştină în sfera privată, ci și în cea publică şi politică. Spiritualitatea liturgică este autentică numai atunci când aduce roade în sfera publică. Sfinţirea lumii sau „terapia creaţiei” depinde de depăşirea problemelor economice. De aceea părintele Bria nu separă sfinţirea persoanei de slujirea aproapelui. Creştinii au vocaţia de a contribui la realizarea koinoniei adevărate în iubire şi pace. O spiritualitate a koinoniei are repercursiuni sociale deoarece ea contribuie atât la respectarea şi cât şi la restaurarea omului ca imago Dei.

Biserica – un ghid pentru societate.

Cultura creştină este pentru Părintele Ion Bria o „valoare fundamentală” atât în România cât şi în Europa de mâine.
El consideră Ortodoxia românească drept o formă concretă şi originală de inculturalizare a Evangheliei. Cultura nu este însă ceva static, „o simplă comemorare a trecutului, ci o sinergie între trecut şi prezent”. Prin promovarea valorilor culturii sfinţitoare Biserica oferă posibilitatea concretă de orientare într-o „societate turmentată şi nedecisă”, adică „în matricea imperfectă a acestei lumi”. Sfinţenia personală stă în legătură indisolubilă cu transformarea structurală a societăţii. Ţelul primar al creştinismului constă înainte de toate în „extinderea experienţei Duhului la scară istorică, socială, politică”.

Liturghia trebuie sa fie filantropie…

Părintele Bria afirmă de aceea neîntrerupt caracterul comunitar şi public al credinţei liturgice.
„Altarul liturgic din biserică” şi „altarul fratelui din stradă” nu pot fi separate pentru că sunt părţi constitutive ale unei singure spiritualităţi. Liturghia este „o acţiune publică, un serviciu comun care prin natura sa se răsfrânge dincolo de locaşul de cult”. „Acolo unde cultul lui Dumnezeu este secundar sau absent, eşecul social este inevitabil”. De aceea liturghia trebuie să conducă la filantropie, la angajament politic pentru drepturile omului, la diaconie socială, la un umanism şi la o spiritualitate ecologică.

Dând dovadă de un spirit practic şi obiectiv în acelaşi timp Părintele Bria critică teologia răsăriteană. Aceasta nu a dat „suficientă importanţă civilizaţiei creştine, problemelor umane şi sociale globale”. Atunci când Ortodoxia se va angaja activ în aceste domenii ale creştinismului practic ea va deveni „forţă de viaţă şi fermentul societăţii” după modelul lui Hristos care „a înmulţit pâinea şi a transformat apa în vin spre hrană şi bucuria mulţimilor”.
Deschiderea şi slujirea faţă de lume prin diaconie reprezintă pentru Biserică nu numai un principiu de înnoire, ci şi de umanizare permanentă” şi de intensificare a ecumenismului practic, adică a ecumenismului diaconiei „care strânge Bisericile într-o slujire colectivă a umanităţii, cu toate deosebirile dogmatice şi liturgice dintre ele”.

Pe urmele iubirii, Contribuţii trinitare la o cultură a comunicării sfinţitoare, Daniel Munteanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here