Părintele Arsenie Papacioc: Frate creştine, eşti răscumpărat prin Jertfa Mântuitorului pentru totdeauna

0
35

Frate creştine, eşti răscumpărat prin Jertfa Mântuitorului pentru totdeauna, şi deci preţuieşti atât de mult, şi ai o răspundere atât de mare şi de nobilă

Mare mai este rugăciunea din inimile şi gurile tuturor către Dumnezeu! Rugăciunea este ca o săgeată ascuţită cu care au tras de mii de ani toţi sfinţii şi fie chiar şi cei mai simpli creştini; a pătruns în inima cerurilor (care erau poate mâhnite pe pământeni) şi pe aceeaşi traiectorie au venit răspunsurile salvatoare. Şi aşa s-a contribuit la menţinerea credinţei şi a vieţii pe pământ din neam în neam.

Civilizaţia este una şi trăirea creştină este alta.

Însă un om civilizat poate mai uşor să se adapteze învăţăturii creştine, care e justificată, are o mare ordine, e argumentată. Şi atunci de ce nu crezi? Uite, se spune despre poporul roman că era foarte drept şi creator: cucereau şi zideau. Mântuitorul le-a dat biruinţe acestor romani, să zic aşa, să pregătească oarecum lumea pentru o învăţătură Divină extraordinară, pentru că ei erau mai civilizaţi.

Deci, civilizaţia joacă un rol pozitiv, dar nu mântuitor. Şi ea învaţă să nu furi şi ea învaţă să nu fii imoral. Dar totuşi în miezul civilizaţiei acesteia au ajuns să se facă păcate aşa de grave (perversiuni), pentru că nu a avut o înfrânare creştină.

Civilizaţia trebuie încreştinată, pentru că au fost popoare drepte, dar nu mântuitoare.

Îmi place să merg la drum cu tine că ştiu că nu mă furi, că ştiu că nu mă pârăşti, că ştiu că eşti un om civilizat. Vedeţi dumneavoastră, Biserica sfinţeşte mai întâi, şi apoi învaţă! Pentru că ne îndeamnă să cucerim împărăţia cerurilor, nu să cucerim pământul. Modernismul nu este de blamat pentru faptul că eşti tu leneş şi nu ştiu ce. Poţi să fii în pat cu puf şi să te rogi lui Hristos, şi poți la fel ca unul care se nevoieşte pe scândură. Prea mare modernism nu se recomandă pentru că te poate duce la moleşeală, la leneviri, la scăderi. Să ştiţi că suferinţa te subţiază mai mult şi te «seamănă mai mult cu un om care are ca ideal veşnicia.

Să-şi facă educaţia prezenţei inimii la Dumnezeu, acolo unde îşi desfăşoară arhitectura, acolo unde face inginerie, acolo unde ară cu plugul… omul să aibă o relaţie cu Creatorul. Că există ceruri şi ceruri (loan 14, 2)!

Acestea ştie El cui să le dea. Pentru că nu este vorba, dacă e să analizăm poziţii, de un stadiu al unuia şi al altuia, ci de acest har divin, care vine puternic în om. Şi poate fi dobândită şi-n lume această libertate. Cred că este cea mai uşoară salvare şi în acelaşi timp, şi cea mai grea. Trebuie zisă rugăciunea inimii cu orice preţ. Nu trebuie discutată sau difuzată în nici un fel, ci doar atât:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.” Dacă spui celorlalţi că „eu am rugăciunea inimii” mai bine nu ai mai spune-o, mai bine n-ai mai avea-o deloc. Trebuie zisă tainic de tot, dar trebuie zisă. Cum? În legea ta: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” şi atât. Taci şi zi. Ce să vă mai spun?

Uitaţi, eram stareţ la Mănăstirea Cheia şi veneau la mine diferite persoane care-mi cereau cuvinte de folos.

Şi au venit şi câţiva domni, împreună cu o femeie, destul de bine pusă la punct şi m-au întrebat: „Părinte, de câte ori să zicem rugăciunea inimii pe zi?” „Dar de câte ori aţi încercat?”, am întrebat eu. „De o mie de ori.”

Iar eu le-am zis: „Să o zici odată şi să nu mai termini – permanent.”

Acolo unde trăieşti, trăieşte cu Iisus şi aceea este rugăciunea ta: la bucătărie, la clasă, la catedră, în bancă, trăieşte acolo pe Dumnezeu şi aceea este rugăciunea ta. Pentru că-n lume au fost date exemple în cărţile noastre, Patericele, cele mai iubite de monahi şi de toţi creştinii. S-a dat exemplu de o serie întreagă de oameni din lume care ajunseseră la o mare libertate duhovnicească şi la un mare ajutor şi la o mare preţuire din partea Lui pentru viaţa lor civilă, cu soţie, cu copii, cu averea pe care o câştigau, pentru că dădeau milostenie săracilor. Deci orice om din lume poate dobândi această libertate duhovnicească.

Sfântul Dimitrie Basarabov, care este ocrotitorul Bucureştilor, a fost văcar în satul Basarabov din Bulgaria.

Şi mergea înfăşurat cu cârpe la picioare căci nu avea încălţăminte. Şi râdeau copiii de el. Copii neastâmpăraţi, mă rog. Şi într-o zi el, păzind vitele, a călcat pe un cuib de pasăre şi a omorât puii, fără să vrea. Şi sigur, i-a părut foarte rău şi apoi şi-a pedepsit piciorul acela, să nu-1 mai învelească nici cu cârpele alea. Vezi câtă tărie câtă dorinţă de a fi omul lui Dumnezeu? Era sărac cu duhul pe pământ, dar era bogat cu sufletul la cer! Chiar în Evanghelia (Luca 16,19-31) în care ni se spune despre „bogatul şi săracul Lazăr.” Vă închipuiţi în ce umilinţă trăia Lazăr, suferea pentru Dumnezeu, dar nu cârtea. N-a fost suficientă numai suferinţa. Pentru că celor care simt în suferinţă Hristos le dă harul să creadă, să fie ostaşi ai Lui.

Ai putinţa, acolo unde vrei, dacă nu poţi să ajuţi, să te rogi.

Eşti în tramvai şi vezi un bătrân cerşetor şi n-ai ce să-i dai. Poţi totuşi să zici: „Doamne, miluieşte-l şi pe el!” Asta-i situaţia. Este o foarte mare greşeală că nu se rupe din tine nimic, că nu le dai şi altora, pentru că sunt atâţia oameni care, oricum, întind mâna… Această milostenie ar putea să umple cerurile de mântuiţi. Milă e toată Scriptura! Fraţilor să nu lăsaţi mână întinsă nici când vă dă, nici când vă cere!

Era un împărat care a spus seara că „azi n-am făcut nici o faptă bună.” S-a căit. Vedeţi ce lucrare avea el: ţinea o relaţie strânsă cu Dumnezeu dacă s-a căit seara că nu a făcut nici o faptă bună. Şi era împărat… Deci se poate, oriunde ai fi.

În lumea romano-catolică cumperi indulgenţe şi se iartă din păcate… Nu numai că nu cred, dar chiar le condamn cu toată fiinţa, căci nu merge cu bănuţul. Este necesară o jertfă permanentă a fiinţei tale intime pe o linie de credinţă ortodoxă.

Dar împăratul acela, sau întrebarea pe care o puneţi în legătură cu el, dacă a făcut o faptă bună şi toată ziua fapte rele, asta ştie Bunul Dumnezeu. Dar ştiţi dumneavoastră că fapta aceea bună nu s-ar fi putut face dacă omul acela n-ar fi avut o relaţie de răspundere în faţa lui Hristos? Ne place să vorbim aşa: „Toată ziua am dus o viaţă rea.” N-a fost chiar aşa de rea dacă a fost în stare să facă seara o faptă aşa de bună ca să ne dea nouă exemplu peste veacuri. Fapta aceea bună avea însă un izvor permanent în interiorul fiinţei lui: conştiinţa.

Nu-l scuză nimic dacă a făcut fapte rele.

Poate să-l scuze că a folosit timpul numai cu interesele împărăţiei, numai cu interesele serviciului respectiv. Asta-l scuză. Dar dacă a făcut fapte rele ca împărat, asta nu-l scuză cu nici un chip. Şi poate să se fi înşelat el să spună: „să mai fac şi eu câte ceva bun – doar, doar…” Cum îmi spunea o doamnă căreia i-a murit soţul care era foarte rău, dar la moarte a spus: „Doamne, iartă-mi şi mie toate păcatele pe care le-am făcut!” – şi aşa a murit. Şi era fericită că Dumnezeu l-a inspirat să zică aceste cuvinte la sfârşitul vieţii. Apoi mă întreba altcineva: „Oare pentru că a avut sfârşitul vieţii aşa s-a mântuit?” I-am răspuns că „A murit frumos, dar că mântuirea e în funcţie şi de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lui.”

Respectivul împărat dacă a spus: „eu n-am făcut astăzi nici o faptă bună,” înseamnă că era preocupat şi o făcea în scopul răspunderii pe cure o avea în fața lui Hristos.

Subiectul discuţiei noastre este important pentru că avem în vedere viața aceasta interioară, dorinţa aceasta de a fi omul lui Dumnezeu.

E bine să crezi şi apoi să cercetezi, dar nu e o poruncă anume „crede şi nu cerceta.” Crede şi cercetează! (Ioan 5, 39). Omul este o fiinţă cu totul şi cu totul superioară, cu mare răspundere. Ne-a creat Dumnezeu, dar ne-a creat liberi – este desăvârşirea operei întotdeauna. Căci şi în educaţie, şi în pedagogie, peste tot, dacă nu-i laşi omului un pic de libertate proprie, forţezi lucrurile.

Părintele Sofronie Saharov:

„Orice se face cu forţa, fără dragoste şi libertate, nu poate intra în Veşnicia lui Dumnezeu, nu are valoare veşnică”!

Vă spun, un frate de-al meu care a fost împuşcat, băiat deştept, dar care nu credea în Dumnezeu până la vârsta aia, ştiţi, până în 18 ani, a fost surprins de o ploaie în câmp, cu nişte trăsnete. Şi, ca să scape, a început să zică „Doamne ajută!” N-a păţit nimic şi a constatat „A, deci există!” L-a surprins. E curioasă firea noastră, dar sunt nişte lucruri aşa de importante, încât depăşesc orice logică şi chiar şi, în sfârşit, raţiunea asta, care tot de la Dumnezeu ne este dată!

Sfântul Iustin Popovici:

„Aşa numitele dovezi logice despre existenţa lui Dumnezeu: cosmologice, teologice, ontologic-psihologice, istorice, morale şi multe altele, care s-au format de-a lungul timpului în dogmatica Bisericii nu pot avea valoarea unor dovezi reale, fiindcă sunt întemeiate pe principiile raţiunii relative, limitate, împătimite şi pe perceperea senzorială umană; şi fiindcă adevărul despre existenţa lui Dumnezeu pentru Biserică şi pentru revelaţie nu simt ipotezele logice care trebuie argumentate pe calea silogismelor logice, ci adevărul revelat de Dumnezeu, şi pentru aceasta este neîndoielnic. Ca o realitate şi un dat Dumnezeiesc, acest Adevăr nu depinde de dovezi şi argumentaţii, de funcţia logică a raţiunii. Dovezile logice, pe cât Îl reveleză pe Dumnezeu, pe atât ÎI şi ascund”.

Părintele Ioannis Romanidis:

„Teologia Părinţilor scapă tuturor predicatelor modului filosofic de reflecţie. Faptul că cineva se ocupă de filosofie nu este ceva rău, pentru că mintea omului se antrenează astfel – însă este absurd să accepte cineva învăţătura ei referitoare la probleme teologice, referitoare la existenţa şi fiinţa lui Dumnezeu. Aceasta o spun toţi Părinţi isihaşti”.

Iar Părintele Dumitru Stăniloae sublinia că Sfântul Grigorie Palama în polemica sa cu Varlaam şi Achidin nu a avut neapărat un nivel de abordare filozofică, scolastico-aristoteliană catolică, ci predominant una biblic- patristică:

„De altfel, în polemica sa nici nu a avut nevoie să utilizeze prea mult argumentele filozofice, bazându-se aproape exclusiv pe analiza citatelor patristice”.

Sfântul Nicolae Velimirovici:

„Biserica Ortodoxă, odinioară singura Biserică a lui Hristos în lume, a ţinut de la început credinţa în Evanghelie, fără a ţine seama de stânga sau de dreapta, şi fără a se sprijini pe alte credinţe, nici pe filosofiile păgâne şi nici pe ştiinţele naturale. Căci atunci când mergi cu un călăuzitor cu vedere bună şi înainte văzător, este de prisos şi caraghios să-i întrebi pe chiori şi pe orbi despre drum.

Având credinţă desăvârşită în Hristos şi în Vestea Sa de Bucurie, Părinţii şi învăţătorii Bisericii au respins cu tărie filosofiile elineşti şi misterele asiatice şi africane. Chiar şi aceia care au studiat filosofia la Atena, precum Gură de Aur, Vasile şi Grigorie Teologul; asemenea şi cei care s-au născut egipteni sau arabi, precum Sfinţii Antonie, Macarie, Isaac Şirul, Efrem Şirul şi alţii.

Tocmai aceşti Sfinţi Părinţi, cei mai buni cunoscători ai filosof iei păgâne şi ai misterelor de credinţă, şi aceasta la prima mână şi în limba lor maternă, au fost cei mai hotărâţi apărători ai singurei credinţe mântuitoare, cea în Evanghelie, în Vestea de Bucurie a Omului din cer.

Nici cel mai mic compromis nu l-au permis aceştia cu nimeni şi cu nimic din ceea ce este pământesc şi de pe pământ, din ceea ce este de la om şi după om, şi din ceea ce a apărut sau s-a făcut în afară de Hristos şi de Evanghelia Sa.

Se cunoaşte, de pildă, cu câtă înfocare i-a criticat Sfântul Ioan Gură de Aur pe Socrate şi pe Platon, pe stoici şi pe epicurieni, precum şi pe alţi vestiţi filosofi elini. Nu numai că nu i-a adus în sprijinul nici unei învăţături evanghelice – deşi la unii dintre ei se găseau anumite cuvinte asemănătoare cuvintelor evanghelice ci de la un capăt la altul i-a trecut cu vederea şi i-a respins ca păgubitori şi vătămători pentru suflet.

Nu aşa învăţătorii neortodocşi, nu aşa.

Ci înfricoşaţi de lume şi având puţină credinţă în Evanghelie, au început să cheme în ajutor filosofia elină, misterele asiatico-africane şi ştiinţa naturală apuseană, pentru a dovedi adevărul descoperirii lui Hristos. Aşa au fost create diferitele şcoli antagoniste în bisericile eretice. Unele s-au întemeiat pe Platon, următoarele pe Aristotel, celelalte pe stoici, pe Plotin, pe mitologiile siriene, iraniene, egiptene, apoi altele pe teosofia indiană şi pe alte feluri de ocultism, şi aşa mai departe, iar în vremurile din urmă unele din acele şcoli se întemeiază cu totul pe ştiinţele naturale, pe care ei le consideră mai puţin fabuloase decât misterele de credinţă orientale.

Astfel este chemat Belzebul în ajutorul lui Hristos, şi astfel e introdusă demonologia în teologia creştină eretică ca sprijin şi temelie a acesteia! Rezultatul a fost că în ochii ereticilor Hristos S-a micşorat din ce în ce mai tare ca Dumnezeu şi a crescut ca om, până când în cele din urmă nefericitul Arie a ajuns din nou la triumf în epoca noastră în adunările lor.

De altfel, nu trebuie să-i nedreptăţim pe demoni în această privinţă. Căci până şi ei au cunoscut şi recunoscut în chipul Domnului Iisus o fiinţă mai înaltă, cerească şi dumnezeiască, mult mai înaltă decât mulţi dintre teologii eretici ai bisericilor ne-ortodoxe. Iată, oare nu au strigat diavolii: îisuse, Fiul lui Dumnezeul Sau: îisuse; Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt! Oare nu L-au recunoscut şi au spus: Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeul Sau: Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Oare nu este scris: Iar duhurile necurate, când îl vedeau, cădeau înaintea Lui şi strigau, zicând: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Iar El le certa mult ca să nu-Lfacă arătat pe El (Mt. 8,29; Lc. 8,28; 4,41; Mc. 1,24; 1,34; 3,11).

O, strălucitule univers, cum de nu te cutremuri? Şi cum de nu scuturi de durere cununa de stele de pe creştetul tău, când vezi că oamenii au devenit mai orbi decât demonii şi mai neînţelegători decât fiii iadului?

De ce Iisus a interzis diavolilor să-L arate pe El oamenilor ca Hristos, adică ca Mesia şi ca Fiu al lui Dumnezeu? Pentru că Domnul nostru cel înţelept şi iubitor de oameni nu dorea ca diavolii să fie învăţători ai oamenilor, nu voia ca ei să-L prezinte pe El oamenilor, ci voia şi dorea ca oamenii singuri să-L cunoască şi să-L recunoască ca Dumnezeu şi Mântuitor după cuvintele Sale, după faptele Sale, după dragostea Sa, după mireasma şi Duhul Său. Pentru ca să nu se poată lăuda duhurile rele că au ajutat la lucrarea lui Hristos şi că, fără ele, Hristos nu ar fi putut lumina şi mântui neamul omenesc.

Ereticii teologi ai vremurilor trecute s-au întrecut între ei care va aduce un filosof elinesc mai puternic ca sprijin pentru teologia sa. Astfel romano- catolicii au chemat în ajutor pe Aristotel, iar luteranii pe Platon, altă grupare a protestanţilor i-a îmbrăţişat pe Plotin şi pe ceilalţi gânditori neoplatonici. Amestecându-i cu Vestea de Bucurie a lui Hristos, ei au slăbit-o pe aceasta şi au posomorât-o.

Însă în vremurile din urmă toate bisericile eretice s-au apucat să construiască ziduri de susţinere pentru Evanghelie din teoriile ştiinţifice. Şi-au împropriat multe teorii ştiinţifice ca pe ceva absolut, deşi cei mai mari oameni de ştiinţă ai veacului nostru au încetat să mai considere chiar şi cunoaşterea pozitivă (ca să nu mai vorbim de teorii) ca fiind ceva absolut.

Precum ostaşii lui Pilat L-au îmbrăcat pe Domnul Hristos în purpură ieftină, iar Irod în haină albă, tot astfel şi teologii eretici L-au îmbrăcat pe Mântuitorul în hainele ieftine ale filosofiei păgâne şi ale ştiinţei mincinoase. Asta pentru ca, pasămite, să-L îmbrace mai frumos şi să-L împodobească! Dar în ambele cazuri Hristos este în egală măsură batjocorit şi înjosit.

Într-un cuvânt, teologii eretici s-au ocupat cu adaptarea şi echivalarea încă de la desprinderea Apusului şi a Răsăritului, şi cel mai intens în ultimii 150 de ani. Au adaptat cerul pământului, pe Hristos celorlalţi «întemeietori de credinţe», iar Vestea de Bucurie celorlalte credinţe, israelite, musulmane şi păgâne.

Toate acestea, chipurile, în numele «toleranţei» şi în «interesul păcii» dintre oameni şi popoare. Însă acesta este chiar începutul şi originea celor mai scandaloase războaie şi revoluţii din istoria lumii. Pentru că adevărul nu se lasă niciodată echivalat cu jumătăţile de adevăr şi cu minciunile.

Ideea teosofică, că adevărul se găseşte răspândit prin toate credinţele, filosofiile şi misterele, a precumpănit şi la teologii eretici ai lumii apusene. Potrivit acestora, şi în creştinătate trebuie, pasămite, să fie ceva adevăr, precum şi în islam şi în hinduism, ori în budism, la Platon şi Aristotel, în zend-avesti, precum şi în tantrele şi mantrele tibetane. Dacă ar fi aşa, atunci corabia omenirii ar pluti pe întunecatul ocean al vieţii fără de nădejde, fără căpitan şi fără busolă.

Atunci de ce a mai zis Hristos acest cuvânt nemaiauzit: Eu sunt Adevărul? Nu a spus: Eu sunt o parte din adevăr, ci Eu sunt Adevărul. Şi încă: Eu sunt Lumina lumii. Prin urmare El este întregul adevăr şi întreaga lumină. Pe lângă aceasta El mai este, potrivit propriilor Sale cuvinte şi singura cale spre viaţa veşnică. Pe lângă aceasta, şi afirmaţia Sa, că doar El ÎI cunoaşte pe Dumnezeu – nu L-aţi cunoscut, a spus evreilor, iar eu îl ştiu pe El; şi dacă aş spune că nu ÎI ştiu, aş fi mincinos ca voi. Oare Hristos S-a înşelat sau ne-a înşelat?

Să ne ierte Domnul că şi punem această întrebare. Nu o punem noi; ereticii şi-au pus-o lor demult şi neîntrerupt îi răspund când într-un fel, când într-altul; odată precum evreii, că Hristos a înşelat, iar altădată precum teosofii, că S-a înşelat El singur. Pentru noi această întrebare nu există.

Popoarele ortodoxe cred şi mărturisesc că Iisus Hristos este unicul şi singurul Mesia, Mântuitorul lumii, răscumpărătorul neamului omenesc din păcat, înnoitorul, Fiul lui Dumnezeu întrupat din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, Dumnezeu din Dumnezeu, plinătatea adevărului, izvorul vieţii, biruitorul morţii, începătura învierii, singura cale dreaptă către adevăratul ţel, judecătorul viilor şi al morţilor.

Există până acum ceva nelămurit, care constituie deosebirea fundamentală între Biserica noastră Răsăriteană şi bisericile eretice apusene. Dar înainte de a explica această diferenţă, trebuie să explicăm că noua eră pentru bisericile eretice apusene nu începe nici de la reformă, nici de la revoluţia franceză, ci din secolul al zecelea, de la despărţirea Apusului creştin de Răsăritul creştin.

De atunci s-a ivit în creştinătatea apuseană adaptarea şi echivalarea. Aceasta şi este esenţa noii ere a lor, a vremurilor moderne, a modernismului, cu care ei se fălesc. Pentru Biserica Răsăriteană nu există nici eră nouă, nici eră veche, de când Hristos S-a arătat lumii, ci ea este tot aceeaşi şi deopotrivă de adevărată, indiferent de vremuri şi de ocazii şi de conjuncturi.

Totuşi diferenţa fundamentală dintre Biserica Răsăriteană şi Apuseană de la marea schismă din anul 1054 până astăzi constă în înţelegerea diferită a Evangheliei lui Hristos. Apusul în acea vreme şi chiar şi mai înainte de aceea a început să înţeleagă Evanghelia ca o teorie, iar apoi şi ca una din multele teorii despre lume şi viaţă, în vreme ce Răsăritul înţelegea Evanghelia ca nevoinţă şi practică. De aici s-a ajuns la aceea că Dogmatica a devenit în Apus o ştiinţă curat teoretică, adică una din multele filosofii, în timp ce în Răsărit a fost şi a rămas până în ziua de astăzi o ştiinţă practică.

Credinţa ortodoxă este singura din lume care a păstrat credinţa în Evanghelie ca singur adevăr absolut, care nu are nevoie de sprijin şi de susţinere din partea nici unei filosofii sau ştiinţe lumeşti. De aceea când rostim al nouălea articol al Crezului: întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică – noi înţelegem prin «Una Biserică» Biserica Ortodoxă, şi aceasta din motivele de mai sus”.

Sfântul Siluan Athonitul:

„Cred numai în Biserica Ortodoxă: în Ea se găseşte bucuria mântuirii ce se dobândeşte prin smerenia lui Hristos”.

Te naşti cu ea sau te naşti cu posibilitatea de a crede. Şi nu vine mură în gură aşa cum crede lumea. Subiectul pe care-l vorbim acum nu-i ceva ca un tezaur pe care l-ai moştenit, dar nu te interesează.

Voiam să spun… nu ştiu, visam sau nu visam, dar mă cobora în groapă, iar când am ajuns la nivelul pământului – deci, mă duceam de-acum – am zis: „Ce bine e după moarte să laşi ceva reprezentativ din tine afară, ceva care va mărturisi pentru tine şi care te va apăra în adâncuri…”

Despre această linişte este vorba, despre ea vorbeşte biserica, adică mi-am pus păcatele la punct prin spovedanie, prin pocăinţă, prin plâns, şi am putut să intru în legătură cu mila lui Dumnezeu asupra mea.

„Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără de patimă, neruşinat, cu pace, şi răspuns bun…” Astfel se explică confuzia ce apare în ediţiile mai noi. „.. .Fără de patimă, neruşinat, cu pace…” se deduce: fără patimă (în sens de păcat, nu în înţelesul de suferinţă sau durere cum s-a preluat şi înrădăcinat în ediţiile actuale ale Liturghierului) adică să nu mă aflu în ceasul morţii împătimit şi să mă fac de ruşine în faţa lui Dumnezeu, eşti viu, de nu crezi, eşti mort. De nu-L ai pe Hristos Dumnezeu în sufletul tău, eşti mort, cu moartea cea mai urâtă, deşi te crezi nemuritor – şi pe bună dreptate ţi se pot spune aceste dispreţuitoare cuvinte ale Apocalipsei: «Ai nume că trăieşti, dar eşti mort» (Apoc. 3,1).

Dumnezeul-om este singurul care a biruit moartea şi prin înviere, şi de aceea El – şi nu altul – este adevăratul Dumnezeu şi viaţa veşnică; oricare altul este un dumnezeu fals, un dumnezeu mincinos.

Recunoaşterea, mărturisirea, propovăduirea oricărui alt dumnezeu decât Hristos nu e altceva decât o necunoaştere a lui Dumnezeu, o idolatrie. Da o idolatrie, căci toată idolatria naşte necunoştinţa de Dumnezeu – căci adorarea oricărui idol este necunoştinţă de Dumnezeu. De la cel mai grosier fetişism până la simbolismul cel mai rafinat totul vădeşte idolatria. Idolatria stă în a adora ca dumnezeu nu numai piatra, lemnul, animalele, planetele sau statuile, ci şi oamenii, eroii, geniile, inventatorii, ideile, pasiunile, cultura, civilizaţia, ştiinţa, filozofia, arta – şi tot ce-ar vrea să ia locul adevăratului Dumnezeu şi stăpân Iisus Hristos. Aceasta este mărturia despre Dumnezeul-om şi prin El despre Preasfânta Treime: oricare om, dacă vrea, se poate încredinţa prin experienţa lui personală, prin simţirea lui personală, prin trăirea lui personală. Dumnezeu Cel Atotputernic şi Atoateştiutor a mărturisit că Iisus este cu adevărat Dumnezeu şi Mântuitor prin toate câte a putut face aceasta.

Nici un alt adevăr sau realitate a lumii omeneşti n-are atâtea mărturii câte au aceste realităţi şi aceste adevăruri dumnezeiesc-omeneşti; iar omul care nu primeşte aceasta mărturie dumnezeiască despre Iisus – mărturie atât de desăvârşită şi puternică totuşi – arată prin aceasta că-L consideră pe Dumnezeu mincinos; ori, pentru un suflet omenesc, aceasta este cea mai mare cădere pe care o poate suferi.

Totuşi, adevărul sare în ochi toate raţiunile dumnezeieşti şi omeneşti de a crede în Iisus ca Dumnezeu şi Mântuitor au fost date neamului omenesc prin persoana şi prin lucrarea Dumnezeului-om, în Evanghelia Sa, în Biserica Sa, în Sfinţii Săi. Cu adevărat nu există scuză pentru cei ce nu cred în Hristos (Cf. Ioan 15, 22-24). Cel ce crede în Hristos – din toată inima lui, din tot sufletul lui, din tot cugetul lui, din toată puterea lui – simte ca realitate supremă toate mărturiile dumnezeieşti şi omeneşti despre Iisus ca Dumnezeu şi ca singurul Mântuitor al oamenilor.

În sufletul lui, aceasta realitate devine întreaga realitate trăieşte prin ea, gândeşte prin ea, simte prin ea, toate gândurile lui se unesc într-un gând atotcuprinzător, toate simţirile lui într-una singura – într-o singură simţire atotcuprinzătoare, în acest atotgând, în aceasta atotsimţire: Hristos este Domnul meu şi Dumnezeul meu, Mântuitorul meu şi raiul meu, viaţa mea, adevărul meu, iubirea mea, bucuria mea, veşnicia mea – tot ceea ce am şi toate lucrurile din lume”.
Bineînţeles că Hristos cunoştea acest lucru, dar nu este vorba de aceasta, ci este vorba că se putea închega un dialog între ea şi Hristos – şi este valabil pentru noi toţi: „Eu Sunt Acela” (Ioan 4,26). Dacă ea nu ar fi ştiut, El nu putea să-i vorbească, să Se descopere imediat.

Deci mai întâi, noi trebuie să ştim. Acum ne întrebăm: „Cum se ştie?” Cu siguranţă nu doar prin învăţat, nu prin comunicare numaidecât, ci prin trăire proprie. Dacă nu eşti un om angajat, cu adevărat, să trăieşti pentru Hristos, la multe întrebări care ţi se vor pune vei răspunde evaziv sau nu suficient de mulţumitor. Eu acestea vă spun: vina noastră este mare că auzim multe, spunem multe şi rămânem lot la un stadiu incipient de a întreba. Mântuitorul a spus acest mare adevăr „împărăţia cerurilor este în voi” (Luca 17,21). Dacă intraţi în acel „l’esprit de finesse,” cum zice francezul, „spiritul de fineţe”, care este în noi, aţi vedea ce valori grozave sunt în noi, L-am descoperi chiar pe Dumnezeu însuşi în noi.

De aceea vom fi întrebaţi: „Unde erai atunci când nu erai în tine?”

Să cauţi pe Dumnezeu în tine şi atunci îti dai seama de stadiul de via’ă duhovnicească sau de locul unde te găseşti; dacă există această stare de simţire continuă reuşeşti cu atât mai mult. Că tot ce a spus Mântuitorul Iisus Hristos este adevărat. Să avem în atenţia noastră obiectivul de-a ţine legătura cât mai mult cu El.

Şi mare greşeală este că se trece prea uşor peste tot ceea ce a spus El.

Înseamnă că suflarea, răsuflarea, mişcarea, gândirea noastră spre bine, sunt numai şi numai de la Dumnezeu. Cum putem să ne apărăm în cazul în care cerbicia noastră începe să apună: „Eu am făcut?” Deci, este o absenţă, o abdicare, de a nu te considera mlădiţă din viţă, de unde vine toată seva şi înmugureşte, rodeşte tot (Ioan 15, 5). Dacă eşti cu gândul la Dumnezeu, vei înţelege că prezenţa aceasta continuă la Dumnezeu reprezintă aspectul central caracteristic vieţii creştinului. Adică, oricine face cele spuse mai înainte devine omul care se află pe drum, adică omul cu nădejde de mântuire.

Deci este vorba de prezenţa noastră în mişcarea aceasta mântuitoare şi în tot ceea ce facem noi.

Eu sunt crescut la ţară, până când părinţii au început să ne dea pe la şcoli şi mama mea s-a dus într-o Duminică la biserică şi ne-a spus când s-a întors: „A venit un călugăr la biserică şi vai, ce frumos a vorbit!” Eu eram mărişor şi am întrebat-o: „Dar ce a vorbit mamă?” „Nu ştiu ce a spus, dar a vorbit foarte frumos.” Vedeţi, peste tot se adună informaţii, peste tot se adună cunoştinţe, dar se stă pe loc. Vă rog să mă iertaţi că spun, dar aceasta ar putea să constituie învinuirea cea dintâi şi cea mai dureroasă la marea întrebare de la răspântia cea din urmă. Adică: „Aţi stat pe loc.”

Pentru că Biserica, mă refer la Ortodoxie, pentru că trebuie să vorbim de Ortodoxie mai ales, nu apasă prea mult pe pedala „cunoştinţă,” cât mai întâi pe pedala „trăire.”

S-a putut vedea că prin trăire cunoşti multe şi nu ştii de unde cunoşti. Vin şi teologii să se împrospăteze de la trăitori, care sunt subestimaţi, după calculul oamenilor, ca şi cunoştinţe sau ca diplome în buzunare. Dar aceşti trăitori au o prezenţă continuă cu Dumnezeu şi privesc cele duhovniceşti cu inima; dacă mlădiţa cere sevă mereu (Ioan 15, 5), i se va da din abundenţă, dacă cere cu smerenie, trăieşte şi rodeşte.

Vă rog ceva: dacă ne-am întâlnit aşa aici, să încercaţi să faceţi un pas tainic şi poate şi mai mulţi paşi, începând de la primul, spre a trăi, spre a face cunoştinţă cu Dumnezeu, pentru că precis Dumnezeu vă luminează şi vă spune tainic ce este de făcut în continuare.

Am considerat necesare lucruri de fineţe pentru libertatea omului. Trebuie să intri într-o mare stare de simţire pentru a te desfiinţa ca om şi să trăieşti în fiinţa ta duhovnicească. De fapt vă spun, e o mare cucerire, şi un punct de ajungere destul de folositor şi de încurajator, ca să ajungi să fii liber cu Hristos în rugăciunile tale şi să ai o mare nădejde că te-aude, că nu te rogi în zadar.

Te inspiră aşa cum spuneam şi o înţelegere de mare fineţe a lucrurilor, ştiind că Dumnezeu te iubeşte şi cu orice chip este lângă tine.

Şi această realitate nu poţi s-o cuprinzi dacă nu ai această mare libertate, nu libertinaj pur şi simplu, să te distrugi sufleteşte. Libertatea nu e un concediu după care tânjesc oamenii. Lupta este să-ţi capeţi libertatea în funcţie de prezenţa lui Dumnezeu în fiinţa ta. Este vorba de libertate vizavi de marea răspundere pe care o avem ca să folosim timpul cum trebuie, singurul timp pe care îl avem, să ajungem cu orice chip să fim şi noi oamenii Lui.

Alte articole găsiţi aici.

Părintele Arsenie Papacioc, Dezvăluirea nuanţelor deosebirii duhurilor din viaţa noastră în Hristos

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here