Părintele Arsenie Papacioc despre tristeţea drăcească

0
810

papaciocCa fii ai lui Dumnezeu, am îndrăznit să spun la cât mai mulţi şi de o poziţie de strategie duhovnicească în lupta noastră cu cel din afară, diavolul.

Neputinţa lui mare asupra noastră este că noi suntem şi dorim mult să fim cu Dumnezeu.
Diavolul ţinteşte acest mare obiectiv, să ne despartă de Dumnezeu. Nu-i va fi uşor să o facă direct, că aşa s-au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu şi nu se poate despărţi de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândeşte ca indirect să-l poată despărţi pe om de Făcătorul lui.
Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul. Şi dacă reuşeşte, nu înseamnă că şi-a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare care îl face să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat şi, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu şi, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmaşul.
Nu trebuie să-ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte-L mai departe pe Dumnezeu ca Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva dacă ai credinţă de stâncă.

Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana poate şti slăbiciunea ta şi te-a înşelat, dar inima nu i-ai dat-o şi numele lui Dumnezeu din tine nu s-a şters. Aşa păcătos cum eşti, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor şi pentru că-L recunoşti mult milostiv şi iertător, te va căuta El Singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui şi te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit.
Aceasta ar fi o mare poziţie duhovnicească şi marile tale căderi rămân simple accidente.
Recomand o nesfârşită veselie în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta, inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci, o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te-ai noroit, că, oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai şi numai de la diavol.
Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogăţie nu ştii ce să faci şi o risipeşti. Şi, din prudenţă, nici nu te stăpâneşte acest har, dar vine unde-i liniştire sufletească, unde fiinţa noastră transformă, ca un mare aparat de reacţie, acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a te mişca, de a te împlini, şi uite aşa ajungi la măsura omului desăvârşit, ca să nu vorbesc chiar să fii un dumnezeu după har, bineînţeles. Dar pe fondul unei stări de veselie… Dacă eşti vesel, inima se desface şi ea, este receptivă. Pentru că inima este adâncul cel mai adânc, cel mai profund din toate organele noastre pe care le avem. Inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta şi El în ea, nu este ca orice organ. Inima biologică, pe care o avem noi şi bate şi punem mâna pe ea, este un simbol al inimii duhovniceşti. Inima duhovnicească este dincolo de ea. Are o profunzime dincolo de conştiinţă. Poartă în adâncul şi în profunzimea ei acel punct extraordinar, pe care l-a făcut Dumnezeu, chip şi asemănare, acolo unde spune Mântuitorul: Vom veni cu Tatăl şi lăcaş la el Ne vom face. Asta este chipul şi asemănarea, nu picioarele, şi ochii, şi urechile. Mintea este un subordonat al inimii.
Dacă îţi creează starea aceasta de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouăle.
Nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor cu raţiunea care ti-a dat-o Dumnezeu; nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti în stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul acesta: „Stai, că este ceva drac aici!” Şi nu acceptaţi.
Mai ales nu vă descurajaţi. Aici este toată lupta subtilă a sfintelor noastre paterice şi o mare taină a vieţii duhovniceşti, de a ne ridica, de a nu rămâne sub piatra grea şi îngrozitoare a căderii. Cuvânt mare vă spun: în ordinea cea mai duhovnicească, nici nu mai există cădere, există numai ridicare”.
Nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut, atâta timp cât credinţa rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou şi sufletul nu abdică.
Păstraţi-vă veselia, care este de origine divină… Purtaţi un zâmbet ascuns în inimă pentru toţi, cu adevărat pentru toţi, şi aceasta este deja o mare depăşire, decât să rămâneţi într-o excesivă meditaţie.
Să nu ne amăgim că, dacă am făcut ceva milostenie, putem acoperi desfrâul, furtul, clevetirea sau lenevirea! Domnul Hristos, într-o Evanghelie, spune: „Acestea se cădea să le faceţi şi acelea să nu le lăsaţi”. Iadul este plin de suflete care nădăjduiau să ajungă în Rai. Nădejdea aceasta fără fapte de pocăinţă este mincinoasă şi aceasta este de la vrăjmaşul. Vreţi să cunoaşteţi cum trebuie să trăim fără nădejde mincinoasă? Dumnezeu nu ascultă pe cineva care zice numai: „Doamne, am greşit, iartă-mă!”, căci pocăinţă înseamnă înfrânare şi smerenie. Deci Dumnezeu cunoaşte inima, şi dacă este înfrântă şi smerită Se îndură de dânsa.
Viaţa duhovnicească se observă şi la sfinţi că este în zigzag. Urcă şi coboară, dar de cele mai multe ori nu-i mare primejdie, că, prin coborâş, harul este mai încetinel şi se poate smeri; că vor avea părere de rău şi smerenia este fără dimensiuni, nemăsurat mai mare decât isprăvile banului nevoinţelor. Cum spune prea frumos Apostolul Pavel: „Când sunt slab, atunci sunt tare, recunoscând prin aceasta că lucrează harul mai mult, că smerenia în neputinţă e mai sigură. M-am folosit de sfatul unor Sfinţi Părinţi care spun că nu este bine să doreşti daruri mari, ci să te mulţumeşti cu daruri mici, că e necuviincios să-ţi zădăreşti fiinţa ta duhovnicească, comportându-te şi grozăvindu-te. Psalmul 130 spune: „Doamne, nu s-a înălţat inima mea, nici ochii mei, nici n-am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decât mine “.
Dar nu trebuie să fim nepăsători fără de lucrare şi interes, ca şi cum stăm într-un tren închipuit, aşteptând, cum se zice, „vocaţia”.
Lucrul care ţi-ar aduce mare nădejde şi un echilibru liniştitor este o stare de trezvie fără echivoc şi nu te-ai certa sau cerceta pretenţios cu harurile lui Dumnezeu.
Echilibrul este starea în care eşti stăpân pe tine însuţi: a fi stăpân pe tine însuţi de pe o poziţie mântuitoare.

Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Ieromonah Benedict Stancu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here