Părintele Arsenie Boca – bărbăţie şi sfinţenie

arsenie3Duhovnic şi clarvăzător intrat în legendă, mare trăitor, dar şi mare învăţat, teolog şi pictor de icoane, “Părintele Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc” (D. Stăniloae). Mutat la cele veşnice cu puţin înainte de prăbuşirea vechiului regim comunist (pe care se spune că o şi profeţise), Părintele Arsenie odihneşte sub cetinile de la Prislop, mănăstirea unde fusese mai întâi surghiunit de comunişti şi care a sfârşit prin a-i deveni vatră de suflet.

Urmele lui rămân neşterse în spiritualitatea ortodoxă românească, sfinţind toate locurile pe unde s-a perindat, din Făgăraş în Haţeg şi de la Sinaia la Bucureşti. “Din câţi oameni am cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică – mărturiseşte Părintele Teofil Părăian, preavrednicul său ucenic duhovnicesc – socot că Părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vârf, culmea vieţuitorilor şi propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră”.

La 10 mai 1929, în curtea Liceului “Avram Iancu” din Brad, şeful de promoţie al absolvenţilor din acel an, tânărul Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin hotărârea tuturor celor de faţă, “Gorunul lui Zian”. Cel ce se născuse în inima Ardealului, la Vaţa de Jos, aproape de Ţebea, unde veghează “Gorunul lui Horea”, săvârşea un gest simbolic, pe care abia astăzi îl putem cântări în toată semnificaţia lui: nu departe de gorunul marelui mucenic al istoriei neamului nostru se sădea gorunul celui ce avea să fie, sub numele călugăresc de Arsenie (în gr.: “Cel plin de bărbăţie”), marele mărturisitor harismatic al credinţei strămoşeşti, din mijlocul şi în răspărul unui “secol nebun”.

După ce va studia Teologia şi Artele Frumoase, dar va audia cu pasiune şi cursuri de Medicină, Zian Boca va deveni diacon în 1935, iar în 1939 va lua calea Athosului, unde a petrecut trei luni, pregătindu-se pentru călugărie. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: “Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!”, la care tânărul şi-a spus în sinea lui: “Aici e de mine, la ăsta stau!”. Încă din prima tinereţe se simte la el vocaţia asumată a celui ce mai târziu avea să proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mântuiesc… Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti… De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!”.

Este închinoviat la Mănăstirea Sâmbetei de Sus, în vara aceluiaşi an, pentru ca în anul următor să fie tuns în monahism şi să înceapă ceea ce s-a numit “mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta”, acea “bulboană spirituală uriaşă” în faţa căruia un Nichifor Crainic exclama: “Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbătă de Sus, ctitoria voievodului martir [Constantin Brâncoveanu]!”. În paralel, aducând cu sine manuscrisele trebuincioase de la Sf. Munte Athos şi stăruind pe lângă Părintele Dumitru Stăniloae, va fi un adevărat ctitor al Filocaliei româneşti, căreia îi va realiza şi coperta. Pe fondul acestei efervescenţe spirituale, îi scria unui fost coleg de liceu: “M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi”.

Vremurile se precipitau, iar comunismul bezbojnic îşi înfigea tot mai adânc ghearele în trupul ţării. Ajutându-i creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, Părintele intră în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948. Strămutat forţat de la Sâmbăta la Prislop, devine acolo stareţ, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, până în 1959, când comuniştii au risipit obştea. Între timp mai fusese încă o dată arestat şi dus la Canal, unde a stat aproape un an întreg. A urmat pribegia la Bucureşti, unde a fost ţinut în marginalitate, ca simplu pictor bisericesc, mereu sub ochiul câinos al puterii atee. În ultima parte a vieţii avea să se lege mult de două locuri: Drăgănescu (unde a pictat biserica timp de 15 ani, începând din 1968, lăsându-ne o adevărată “predică în imagini”, chiar dacă destul de discutabilă în raport cu canoanele iconografiei tradiţionale) şi Sinaia (unde, din 1969, şi-a avut chilia şi atelierul de pictură, unde obişnuia să se retragă tot mai des, şi unde a şi închis ochii, în pragul iernii lui 1989, în vârstă de 79 de ani).

Principalele scrieri care au rămas de la Părintele Arsenie (şi care multă vreme au circulat “pe sub mână”, în dactilograme, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990, de la Cărarea Împărăţiei şi până la recentul volum Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX. O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie în 800 de capete, realizat de Ioan Gânscă, cu sprijinul Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian (şi din care am extras o parte din materialul acestui scurt portret comemorativ). Cuvântul lui ne petrece spre vămile altor vremi şi ne descoperă poarta de lumină a Împărăţiei, amintindu-ne mereu că “Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Când şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă!”. (Răzvan Codrescu)

Revista Rost, nr. 20 din octombrie 2004

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here