Ludovic al XIV, absolutismul şi barocul sunt cele trei concepte inseparabil asociate cu palatul de le Versailles.
Versailles este apogeul arhitecturii baroce franceze, adesea copiat, dar niciodată egalat. Prin splendoarea şi mărimea sa, el simbolizează domnia şi puterea absolută a lui Ludovic al XIV-lea, care s-a declarat întruchiparea statului („L’État, c’est moi”) şi a fost cunoscut ca Rgele-Soare.
Curând după ce Ludovic al XIV-lea (1638-1715) a devenit rege la vârsta de 23 de ani, el a început construcţia palatului Versailles, care urma să dureze 50 de ani până la finalizare. Noului rege nu-i plăceau în mod deosebit Parisul şi Luvrul ca reşedinţă, aşa că a ales Versailles, deşi pe atunci nu era deosebit de atractiv. Acest loc nu avea însă restricţii topografice şi el putea construi ce dorea, iar palatul său nu urma să concureze nici cu împrejurimi frumoase, nici cu alte clădiri interesante. Ludovic al XIV-lea a moştenit casa de vânătoare de la Versailles de la tatăl său şi a vrut să o extindă şi să o decoreze. Iniţial, tânărul rege l-a angajat pe arhitectul Loius Le Vau, dar când acesta a murit, Ludovic al XIV-lea l-a folosit întâi pe François d’ Orbay, apoi, în 1678, pe Jules Hardouin-Mansart. De asemenea, i-a angajat pe arhitectul peisagist André le Nôtre şi pe pictorul Charles le Brun. Aceştia trei îşi dovediseră deja măiestria artistică şi arhitecturală construind castelul particular Vaux-le-Vicomte, un exemplu perfect de arhitectură barocă. Se spunea că Ludovic nu accepta ca vreunul dintre dintre supuşii lui să aibă clădiri mai somptuoase decât el, de aceea l-a arestat pe proprietarul castelului Vaux-le-Vicomte, Nicolas Fouquet. Le Vau era un complex arhitectonic impunător cuprinzând palatul, parcul şi un “oraş ideal”, situat chiar în faţă.
De aproape 594 de metri lungime, faţada castelului este formată dintr-o clădire centrală în formă de U şi două aripi laterale ample. Adăugarea ulterioară a unor clădiri mai proeminente care înconjoară curtea au dat complexului o profunzime de peste 402 metri. Parcul enorm din spatele castelului, dispus în stil baroc francez tipic, se întinde pe mai bine de 5.000 ha. După moartea Regelui-Soare, Ludovic al V-lea a construit Opera, concepută de Jacques-Ange Gabriel între 1768 şi 1770. Din 1682 până la Revoluţia Franceză din 1789, Versailles –ul a fost reşedinţa oficială a regilor Franţei – ultimul fiind Ludovic al VI-lea şi soţia sa Maria-Antoaneta. În 1837, castelul Versailles, abandonat şi deteriorat, a devenit muzeu naţional.
Astăzi, întregul ansamblu este pe lista Patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Poate cea mai impresionantă încăpere din interior este Galerie des Glaces sau Galeria Oglinzilor – de 73 de metri lungime, 11 metri lăţime şi 12 metri înălţime. Sala leagă apartamentele reginei şi regelui şi este împodobită cu oglinzi, decoraţiuni aurite şi picturi pe întregul plafon. Ele înfăţişează cele mai importante episoade din primii ani ai domniei lui Ludovic al XIV-lea. Galeria Oglinzilor este cea mai vizitată încăpere din palat atât pentru decoraţiunile sale magnifice, cât şi pentru atmosfera sa istorică, pentru că a fost scena multor evenimente politice importante. Tratatul de pace de la Versailles, încheiat aici în 1783, a pus capăt Războiului de Îndependenţă american dintre Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi Spania. În 1870 s-au semnat Tratatele din noiembrie de la Versailles, prin care statele din sudul Germaniei se alăturau Alianţei nordice germane. Aici a fost Wilhelm I declarat împărat al Germaniei şi a fost semnat, în acelaşi an Tratatul de la Versailles care punea capăt Războiului Franco-Prusac. Adunarea Generală Franceză s-a întrunit aici între 1871 şi 1879, iar puterile victorioase din Primul Război Mondial s-au întâlnit în Sala Oglinzilor pentru a semna Tratatul de pace de la Versailles din 1919. La fel de minunate sunt dormitoarele alăturate ale regelui şi reginei, Grands Appartements, şi Galerie des Batailles al căror tavan casetat este decorat cu picturi de înfăţişează istoria militară a Franţei şi unde se află busturi ale conducătorilor militari remarcabili. De pe terasa din faţa Sălii Oglinzilor, grădinile de la Versailles continuă această etalare uimitoare splendoare şi putere. A fost nevoie de multă muncă pentru a crea grădina strict simetrică având forme geometrice pure. Au fost nivelate dealuri, au fost sădite mici plantaţii de pomi, s-au construit canale pentru a furniza apă bazinelor, cascadelor şi fântânilor, cărările şi aleile par a fi desenate cu rigla, formând astfel o succesiune focale impresionante, deliberate.
Versailles-ul a stabilit standardul designul grădinilor oficiale baroce.
Ludovic al XIV-lea a construit în parc Trianonul Mare ca palat de distracţii, la nord-vest de palatul central. Deşi, este mai modest şi mai mic decât clădirea principală, era încă destul de impunător în secolul al XVIII-lea, pentru ca Napoleon să se stabilească aici. După al Doilea Război Mondial el a primit vizita unor invitaţi importanţi ai statului francez precum Richard Nixon în 1969 şi Leonid Brejnev în 1971.
Micul Trianon din apropiere, cu remarcabilele sale labirinturi, a fost ridicat de Ludovic al XV-lea pentru amanta sa Madame de Pompadour. Deoarece ea a murit înainte de terminarea acestuia, el l-a dăruit doamnei du Barry care ţinea, de asemenea foarte mult. Şi soţia lui Ludovic al XVI-lea, Maria-Antoaneta şi-a petrecut foarte mult acolo, preferându-l palatului propriu-zis. La cererea ei, Ludovic al XVI-lea a construit un mic sat în apropiere cu căsuţe cu acoperişuri de paie şi grădini englezeşti. Era o imagine ideală a vieţii la ţară aşa cum era înfăţişată de artiştii rococo. Mariei-Antoaneta îi plăcea să se joace de-a ţăranca în acest decor idilic, dar nerealist.
Castele și palate din Europa, Ulrike Schober
Jurnal Spiritual
V-ar mai putea interesa şi aceste articole
