Pajul Cupidon…

0
15

Pajul Cupidon…

În Pajul Cupidon…, portret făcut în joacă unui personaj mitologic (invocat frecvent în poezia galantă din antichitatea romană şi, ulterior, în aceea din Evul Mediu), Eminescu priveşte cu bunăvoinţă şi amuza­ment neseriozitatea dragostei. Starea sa de spirit este, de data aceasta, franţuzească, nu germană. Poetul se află rar într-o asemenea dispozi­ţie. Dar când se află, intră bine în rol, chiar dacă se poate descifra în atitudinea sa un fel de îngăduinţă de matur care joacă în treacăt, dintr-un capriciu, şotron cu copiii:

„Pajul Cupidon, vicleanul,/ Mult e rău şi alintat,/ Cu copii se hârjoneşte,/ Iar la dame doarme-n pat.“

După ce îl prezintă pe un zeu (fiul zeiţei Venus) ca pe un paj, pen­tru a-i putea atribui tot felul de giumbuşlucuri, boroboaţe şi ghiduşii, poetul îl răsfaţă certându-l. Este un mod specific românesc de expri­mare a simpatiei, prin bruscare verbală. „Am luat ocara – mărturiseşte Arghezi şi, torcând uşure,/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure.“ Lui Nichita Stănescu îi plăcea expresia „E dat în paşte de deştept“. George Arion foloseşte în mod curent ca alint formula „Ticălosul meu mic şi drag!“ în poezia lui Eminescu, pajul Cupidon e „viclean“ şi „rău“, dar contextul schimbă repede sensul acestor cuvinte, transformându-le în complimente.

Procedeul este folosit cu ingeniozitate şi în următoarele două strofe: „De lumină ca tâlharii/ Se fereşte binişor,/ Pe fereşti se suie noap­tea/ Dibuind încetişor;/ Cordeluţe şi nimicuri/ Iată toate-a lui averi…/ Darnic când nu vrei nici una/ Şi zgârcit dacă le ceri.“

Cupidon în reprezentarea de acum a lui Eminescu îl anticipă pe Cătălin din Luceafărul, fără a fi însă un personaj negativ, opus prin frivolitatea lui unuia de mare înălţime spirituală. De altfel, pe parcursul poeziei, el nici nu rămâne personaj; devine treptat o abstracţie, devine dragostea însăşi, imprevizibilă, devine… încurcătura pe care o provoa­că iubirea în viaţa unui om:

„În volumul ros de molii/ Cauţi noaptea adevăr,/ Şi-ntâlneşti lipită-n file/ Viţa-i galbenă de păr.“

Acţiunea lui Cupidon poate fi identificată şi în presimţirea/ aşteptarea/ imaginarea dragostei, în timpul pubertăţii:

„El dă gânduri ne-nţelese/ Vârstei crude şi necoapte,/ Cu icoane luminoase/ O îngână-ntreaga noapte./ Când de-o sete sufletească/ E cuprinsă fata mică / A dormit cu ea alături/ Ca doi pui de turturică.“ Cupidon, în viziunea lui Eminescu, este mai degrabă o idee de­cât un personaj, iar dacă îl luăm totuşi în considerare ca personaj este mai degrabă copil decât matur şi, în unele circumstanţe, mai degrabă femeie decât bărbat (chiar dacă iniţial ne este prezentat ca un băiat). Proteic şi imprevizibil, provocator şi pervers cu toată aparenta lui can­doare, replică jucăuşă a gravului „zburător“ din poezia populară (şi din poezia lui Eminescu însuşi), el evocă totuşi mai mult decât orice altce­va cochetăria feminină. Femeia are dacă se poate spune astfel un Cupidon la purtător, devine ca însăşi Cupidon când împrejurările o cer. Insinuările şi echivocurile din poezie lasă loc în cele din urmă impre­siei că arcul şi tolba cu săgeţi se află întotdeauna la femeie, capabilă să trimită o săgeată şi în bărbatul care îi place, şi în ea însăşi, acţionând ca un Cupidon sub acoperire, ca să nu-şi recunoască iniţiativa (şi să nu-şi asume răspunderea) în cucerirea bărbatului:

„Gât şi umere frumoase,/ Sânuri albe şi rotunde,/ El le ţine-mbrătişate/ Şi cu manile le-ascunde./ De te rogi frumos de dânsul,/ îndestul e de hain/ Vălul alb de peste toate/ Să-l înlăture puţin.“

Înţelegerea lui Cupidon ca o personificare a cochetăriei feminine ţine de modul lui Eminescu de a înţelege dragostea – amestec de galan­terie şi misoginism.

Poezia place şi prin contrastul între gravitatea poetului şi exube­ranţa sa de ocazie. Parcă îl vedem pe Homer compunând, la un ban­chet, o epigramă, într-un stil greoi-metodic, Eminescu descrie o acţiu­ne jucăuşă, ceea ce este de efect.

Alex Ștefănescu, Eminescu poem cu poem

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here