Pagină de Jurnal

IMG_8079 copyDragi cititori, mă întreb şi eu de ce am ales să fac cunoscute pagini din jurnalul meu, din gândurile mele, din trăirile mele. Cred că în durerea despărţirii de părintele Iustin, care pentru mine a fost povăţuitor, îndrumător în momente de cumpănă, îmi amintesc cuvintele lui: ”este vremea mărturisirii… lui Dumnezeu” iar eu nu mai pot să tac, ba chiar îmi doresc să vă împărtăşesc şi vouă bucuria cea mai mare din viaţa mea: prezenţa lui Dumnezeu lângă mine!

Sunt convinsă că mulţi dintre voi se vor regăsi printre aceste rânduri, doar că nu aţi fost atenţi la şoaptă lui Dumnezeu, v-aţi lăsat distraţi de zgomotul din jurul vostru. M-aş bucura ca fiecare dintre noi să-l caute pe Dumnezeu în sufletul său, să ne deschidem ochii minţii şi ai sufletului şi să- L vedem…

În cei mai bine de douăzeci de ani de când am mers la Părintele Iustin, nicicând nu l-am văzut atât de suferind, de îndurerat şi îngrijorat pentru noi; să ne amintim poveţele lui şi să îl avem pe Dumnezeu aproape, pentru că aşa cum spunea el, vin vremuri grele”.Şi doar cu credinţă, doar alături de Dumnezeu, mărturisindu-ne, împărtăşindu-ne cu Sfintele Taine, vom reuşi să trecem biruitori peste toate încercările.,

parintele-justin-la-varsta-de-93-de-ani_f912b88258Părintele Iustin vorbeşte în acelaşi duh atât cu Părintele Paisie, cât şi cu mulţi alţi părinţi contemporani bine cunoscuţi de credincioşii români, care au vorbit atât de clar despre vremurile grele în care trăim, căci s-au adăpat din Acelaşi Duh Sfânt, Care i-a insuflat şi i-a luminat pe Părinţii Bisericii să înţeleagă şi să vadă cele viitoare că fiind prezente. Nu mai este vreme de discutat, de comentat, de criticat, ci a venit vremea să luăm aminte în modul cel mai serios la cele ce se întâmplă în jurul nostru.

Ce este de făcut? În primul rând, să ne întoarcem la Hristos, să ne simplificăm viaţă şi să ne mulţumim cu puţin. Aceasta este adevărata schimbare şi ea se poate împlini în măsura în care ne apropiem mai mult de Biserică şi de Tainele ei, ceea ce înseamnă:

– Participarea la viaţa liturgică a Bisericii;

– Împărtăşirea cât mai deasă cu Sfintele Taine, cu pocăinţă şi asceza cuvenite;

– Rugăciunea, pe care Apostolul Pavel o recomanda a fi neîncetată şi care sparge cercul închis al egoismului nostru;

– Dragostea faţă de aproapele, care ne scoate din cadrul strâmt al intereselor personale;

– Curajul mărturisirii până la jertfă a Adevărului, virtute care încununează întreaga nevoinţa a creştinului ortodox.

Numai aşezându-ne sub acoperământul Harului Dumnezeiesc mintea ne va fi luminată de Sfântul Duh spre a înţelege chipul în care trebuie să ducem până la capăt, lupta cea bună” şi vom primi puterea să înfruntăm cu bărbăţie avalanşa evenimentelor de suflet pierzătoare, mărturisind fără frică pe Hristos înaintea oamenilor, ca şi El să mărturisească pentru noi înaintea Tatălui Său ceresc.”

(14/27 ianuarie 2009 Praznicul Sfinţilor Părinţi ucişi în Sinai şi Răit. Ierom. Ştefan dimpreună cu toţi părinţii Schitului Lacu din Muntele Athos)

Să îl căutăm pe Dumnezeu în sufletele noastre şi să vorbim despre El, să scriem despre El, iar apoi prin fapte şi prin exemplul vieţii noastre să arătăm că suntem creştini adevăraţi.

 

20 MAI 2010,

“Vezi smerenia mea şi truda mea şi iartă-mi toate păcatele mele”

 Citind despre viaţa cuviosului Teodosie, m-am tulburat la aceste cuvinte, Vezi smerenia mea şi truda mea şi iartă-mi toate păcatele mele”, m-a cuprins o tristeţe sfâşietoare gândindu-mă la nepăsarea în care se află sufletul meu.

Prin cumpătare şi post îşi smerea sufletul, iar prin priveghere şi lucrul mâinilor îşi înfrână trupul…”

Doamne, câtă credinţă, câtă trudă, iar eu credeam că voi dobândi Raiul spunând doar, Doamne, te iubesc! fiind leneşă în rugăciune, leneşă în fapte bune…

Of, Doamne, cât s-a cutremurat sufletul meu, iartă-mă Doamne, iartă-mă pentru nepăsarea mea. Aşa poate suntem cei mai mulţi dintre noi, indiferenţi, leneşi la rugăciune, ştim că Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă mereu, şi aşa şi este, şi greşim, ne mulţumim spunând doar, Doamne, iartă-mă” dar genunchii noştri nu se mai pleacă smeriţi, mâinile noastre nu mai rămân unite în rugăciune mai mult de câteva minute, iar gândurile noastre nu mai sunt pioase, de păcătoşenie.

Vorbele noastre sunt simple vorbe şi nu mai sunt trăiri, nu mai sunt părere de rău…

Câtă durere port în suflet, şi câtă nepăsare în a-mi cere iertare din suflet!

Doamne, gata cu nepăsarea mea, sunt supărată pe mine şi îmi vine să mă ascund de ochii Tăi de ruşine. Tu eşti atât de bun, atât de răbdător, iar eu atât de perseverentă în păcate, atât de leneşă la rugăciune, şi m-a cutremurat, mi-a sfâşiat inima dragostea Ta, Doamne, răbdarea Ta mi-a indusiosat inimă împietrită de atâta nepăsare.

Doamne, te rog, iartă-mă!

Articol editat de Ionela I.