Păcatul și diavolul pot ține în robie sufletul omului

0
398

freeDupă ce omul, prin voinţa sa, s-a împotrivit voinţei lui Dumnezeu, făcând pe plac voinţei diavolului, el a căzut sub stăpânirea acestuia şi a pierdut puterea ce i s-a dat dintru început, de a umbla liber şi bucuros în voia lui Dumnezeu. Acum, dimpotrivă, în suflet i s-a întipărit dorinţa nesupunerii faţă de Dumnezeu şi de a trăi după bunul său plac. Această pornire greşită a inimii omului a trecut de la un om la toţi oamenii şi toţi au devenit în aceasta ca unul: păcatul… a trecut la toţi oamenii (Rom. 5, 12). Iar această poftă de a ne satisface doar propria noastră voie, fără a ne supune voii lui Dumnezeu, refuzul de a ne împotrivi nouă înşine şi a ne supune lui Dumnezeu – este ceea ce se numeşte păcatul care sălăşluieşte în noi (Rom. 7, 17-20, 23).

Păcatul, cuibărindu-se chiar în adâncul sufletului, o dată cu aceasta şi-a supus şi toate puterile sufleteşti: mintea, voinţa şi simţurile şi, ca urmare, s-a descompus într-o mulţime de înclinaţii, patimi şi gânduri păcătoase; din suflet a trecut în trup, de aici, în fapte şi în gesturi şi, în acest fel, a pătruns în toată conduita şi în toate relaţiile omului. Astfel, „păcatul s-a înrudit cu întreaga fiinţă a omului – şi cu sufletul, şi cu gândurile, şi cu mintea – şi a cutremurat toate părţile trupului; şi nimic – nici din suflet şi nici din trup – nu rămâne slobod şi departe de influenţele păcatului ce sălăşuieşte în noi”. „Tot omul e învăluit în acest păcat, ca să nu mai poată vedea, aşa cum ar vrea, ci să vadă rău, să audă rău, ca picioarele să-i fie iuţi la ticăloşii şi mâinile întinse la fărădelegi, iar inima, preocupată cu gânduri necurate”.

Păcatul care trăieşte în noi, împreună cu diavolul – tatăl lui – este despotul care ţine sufletul în robia sa şi nu-i dă voie omului să facă ceea ce nu îi este pe plac. Ca un instinct, îl ademeneşte pe păcătos pe drumul obştesc tot mai departe şi mai departe, fără să-i dea răgazul să chibzuiască şi să-şi curme cumva lanţul dorinţelor păcătoase. De cele mai multe ori, păcătosului nici prin minte nu-i trece să-şi schimbe viaţa: el nici nu se gândeşte că păcătuieşte, „cufundat în marea uitării şi în bezna patimilor, de parcă şi-ar fi făcut lăcaş la porţile iadului”. „În jurul inimii s-a lăsat parcă un fel de perdea de întuneric, un fum – vă spun – ce iese din focul duhului lumesc, care nici gândului nu îi dă voie să comunice cu Dumnezeu, nici sufletului să se roage din proprie dorinţă sau să creadă, sau să-L iubească pe Dumnezeu”.

Dar chiar dacă păcătosul vede, chiar dacă află că nu trebuie să facă una sau alta, că o dorinţă sau alta, o înclinaţie sau alta sunt imorale – chiar şi atunci, ce folos? El nu vrea să ridice un deget, să mişte un picior împotriva vreunei dorinţe sau a unei înclinaţii nelegiuite; pentru că, în general, el nu doreşte să nu păcătuiască, nu vrea să se împotrivească sieşi şi să se supună dreptăţii lui Dumnezeu. El este un prizonier ce s-a văzut legat de mâini şi de picioare şi s-a lăsat nepăsător în voia sorţii înjositoare de rob. Aceasta este boala de căpătâi, este răul înrădăcinat, care susţine toate celelalte boli sufleteşti, care hrăneşte toate pornirile păcătoase: lipsa dorinţei de a ne ridica împotriva păcatului, lipsa dorinţei de a ne supune voinţei lui Dumnezeu…

Cine vrea să se elibereze din robia păcatului, cine vrea să-şi cureţe sufletul de toate spurcăciunile, acela, mai întâi de toate, trebuie să urască păcatul, să îşi aprindă în el dorinţa de a i se împotrivi, să stârpească în el împotrivirea faţă de legea lui Dumnezeu şi să îşi aprindă dorinţa de a umbla în această lege; el trebuie negreşit să-şi înfrângă voia proprie. Fără aceasta este cu neputinţă să faci vreun bine, este cu neputinţă să birui vreo mişcare a păcatului.

„Învățături și scrisori despre viața creștină„ – Sf. Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here