Păcatul se curăță prin spovedanie cu lacrimi şi cu durere de inimă

0
306

spovedanie (2)Fericit este acel suflet care nu primeşte de la început pofta pierzătoare a păcatului, ci o sugrumă şi de la început pierde seminţele ei. Iar dacă cineva, din lene şi negrijă, va ajunge şi la căderea în păcat, unul ca acela să alerge la spovedanie şi prin lacrimi să piardă păcatul şi să-l omoare. Nimic nu este aşa pierzătoare de păcat precum este prihănirea de sine şi osândirea (de sine) cu pocăinţă, prin spovedanie cu lacrimi şi cu durere de inimă. Dacă te-ai prihănit şi te-ai osândit pe tine cu canon şi cu pocăinţă adevărată, ai lepădat sarcina. Şi cine zice aceasta? Însuşi Judecătorul Dumnezeu: Spune tu păcatele întâi ca să te îndreptezi. Nu te sili, zice, să vii în mijlocul priveliştii şi să-mi pui împrejur mulţi martori. Numai Mie spune-Mi păcatul tău, ca să te vindec de rana ta şi să te izbăvesc de usturime! Pentru aceasta Dumnezeu a pus în noi ştiinţa gându­lui, care ne iubeşte mai mult decât tatăl. Căci tatăl, o dată sau de două ori sau şi de trei ori şi de zece ori, certând copilul, după ce va vedea că rămâne neîndreptat, deznădăjduindu-se, îl leapădă şi îl scoate din casă. Dar ştiinţa gân­dului nu este într-acest fel; căci măcar o dată, măcar de două ori, măcar de trei ori, măcar de nenumărate ori de va zice, şi tu nu vei asculta, iarăşi grăieşte şi nu se depărtează de tine până la răsuflarea ta cea de pe urmă; şi în casă, şi pe uliţă şi la masă, şi în târg, şi pe drumuri, de multe ori şi în visuri ne arată nouă idolii fi nălucirile păcatelor noastre.

 Vezi înţelepciunea lui Dumnezeu? Nu a făcut să fie întotdeauna prihănirea şi pâra ştiinţei gândului, căci nu am fi suferit sarcina, dacă neîncetat le-ar fi pârât; nici aşa slabă ca, după sfătuirea cea dintâi sau a doua, să slăbească şi să ostenească. Căci de era să ne împungă pe noi în toate zilele şi ceasurile, ne-am sugrumat de scârbă; iar dacă o dată şi a doua oară pomenind, s-ar fi depărtat le mustrare, nu am fi dobândit mult folos. Pentru aceasta a făcut ca să fie această mustrare întotdeauna, dar nu neîncetată; totdeauna ca să nu cădem în trândăvie şi nebăgare de seamă, ci aducându-ne aminte până la moarte ca să ne trezim. Dar nu neîncetată şi deasă, una după alta fiind mustrările, ca să nu ne sfârşim cu mintea; ci, luând odihnă şi mângâieri, să răsuflăm. Căci precum, dacă nu pătimim durere nicidecum pentru păcat, este lucru pierzător şi naşte întru noi nesimţirea cea mai de pe urmă, tot aşa şi a pătimi aceasta neîncetat şi peste măsură este lucru vătămător.

Covârşirea scârbei, scoţând pe om din socoteli şi din simţirile cele fireşti, poate să înece sufletul către toate cele bune şi să-1 facă netrebnic. Pentru aceasta a şi făcut ca mustrarea ştiinţei gândului să se pună asupra noastră cu răstimpuri, pentru că este foarte aspră şi obişnuieşte a împunge pe cel ce a păcătuit mai iute decât orice bold. Nu numai când noi păcătuim, ci şi când alţii vor greşi cele asemenea nouă, se scoală cumplit şi strigă asupra noastră cu multă tărie. Pentru că curvarul şi preacurvarul şi tâlharul, nu numai când el se pârăşte, ci şi când aude pe alţii, care au îndrăznit şi au făcut unele ca acestea, că se pârăsc, socoteşte că se ceartă cu bătăi, întru mustrările altora aducându-şi aminte de păcatele sale. Şi se pârăşte cu adevărat altul, dar se răneşte acesta care deloc nu se pârăşte dacă (şi el) ar fi îndrăznit să fi făcut cândva acelaşi păcat ca şi acela. Acestea sunt lucrurile înţelepciunii lui Dumnezeu. Acestea sunt semnele proniei Lui şi ale prea marii Lui purtări de grijă. Căci mustrarea ştiinţei gându­lui este o ancoră sfântă care nu ne lasă să ne afundăm desăvârşit în adâncul păcatului. Deoarece, nu numai în vremea păcatului, ci şi după mulţi ani obişnuieşte a ne aduce aminte de multe ori de păcatele vechi. Şi la acestea voi arăta prin însăşi Sfintele Scripturi: au vândut oarecând fraţii pe Iosif, deşi nu puteau să-l învinuiască de nimic, ci numai pentru că vedea visuri care vesteau mai înainte slava care urma să-i fie lui.

Când Iosif ajunge stăpân pe ţara Egiptului şi când se descoperă pe sine fraţilor săi care îl vânduseră pe el rob în ţară străină, apoi ei, auzind de la el că este Iosif fratele lor şi aducându-şi aminte de păcatul lor, pe care îl făcuseră atunci când l-au vândut pe el, fiind mustraţi de ştiinţa gândului lor nici nu puteau să-i răspundă lui Iosif, ci se înfricoşau (Facerea 45, 3). Şi măcar că Iosif îi mângâia pe ei şi le zicea: “Nu vă întristaţi şi nu vă pară rău că m-aţi vândut pe mine aici, căci spre viaţă m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră” (Facerea 45, 5); dar ei, aducându-şi aminte de păcatul lor cel vechi în faţa fratelui lor, se împungeau de mustrarea gândului. Zic unii că şi marele Apostol Petru, în toată viata lui, când auzea cântând cocoşul, plângea cu amar, aducându-şi aminte de păcatul cel vechi al său, al lepădării de Hristos, pe care l-a făcut în acea noapte a Sfintelor Patimi, mai înainte de a cânta cocoşul, precum îi spusese Mântuitorul: Adevărat, adevărat zic ţie, că nu va cânta cocoşul până ce nu te vei lepăda de Mine de trei ori (Ioan 13, 38)” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Puţul, Cuv. la bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, p. 379, Buzău 1833).

 Din aceste mărturii ale dumnezeiescului Ioan Gură de Aur se vede lumi­nat că mustrarea conştiinţei este cea mai sfântă şi mai grabnică apărătoare a sufletelor omeneşti. Aceasta este un amanet al lui Dumnezeu, dat sufletelor omeneşti în dar, care ajută mult la mântuirea fiilor Bisericii lui Hristos. Căci nenumărate mulţimi de oameni păcătoşi sunt întoarse la pocăinţă şi sunt învăţate a urma calea cea bună şi sfântă a mântuirii. Aceasta pe cei desăvârşiţi în fapta bună îi ameninţă ca să nu cadă şi să fie cu mare trezvie în toate; pe cei de mijloc îi mustră aspru când greşesc spre a se ridica repede din păcat şi a spori în vir­tute; iar pe cei din adâncul păcatului îi chinuieşte foarte mult cu aspre îmboldiri, aducându-le aminte de mânia lui Dumnezeu, de moarte şi de veşnicia muncii ce îi aşteaptă în veacul viitor. De foarte multe ori, în diferite vremuri şi locuri, s-au văzut isprăvile minunate şi sfinte ale lucrărilor conştiinţei, care a smuls pe mulţi de la deprinderea cea rea a păcatului şi în scurtă vreme i-a adus la limanul mântuirii. Să ne amintim de desfrânata care a spălat cu lacrimile sale picioarele Mântuitorului şi le-a şters cu perii capului său (Luca 7, 37-50), sau de tâlharul răstignit de-a dreapta Domnului (Luca 23, 40-43). Ceea ce alţii au dobândit prin nenumărate osteneli făcute în ani îndelungaţi, aceştia, fiind biciuiţi de mus­trarea aspră a conştiinţei şi având nădejde tare către Dumnezeu, în puţine zile sau chiar ceasuri le-au câştigat.

Acest adevăr îl vom dovedi printr-o istorioară pe care o redăm mai jos: Un frate şedea într-o chilie în Egipt, petrecând cu multă smerenie. Acesta avea o soră care petrecea în cetate în desfrânări, pricinuind multor suflete pierzare. După ce l-au supărat bătrânii de multe ori, până la urmă au putut a-l îndupleca pe fratele să se ducă la dânsa, gândind că, dacă o va sfătui, va strica păcatul cel ce se lucra printr-însa. După ce a ajuns el la locul acela, văzându-l unul din cunoscuţi a alergat şi i-a vestit surorii lui, zicând: “Iată, fratele tău este lângă uşă”. Iar ea, mustrată fiind de conştiinţa sa, lăsând ibovnicii cărora le slujea, cu capul gol a ieşit în întâmpinarea fratelui său. încer­când să-l îmbrăţişeze, fratele său i-a zis: “Sora mea cea adevărată, fie-ţi milă de sufletul tău, că mulţi pier prin tine. Cum vei putea suferi munca cea veşnică şi amară?”. Ea, cutremurându-se, i-a zis: “Mai am eu oare nădejde de mântuire?”, iar fratele ei i-a răspuns: “De vei voi, este mântuire”. Atunci ea, aruncându-se la picioarele fratelui său, îl ruga ca să o ia şi pe ea în pustie, împreună cu dân­sul! El i-a spus: “Pune-ţi acoperământul pe cap şi vino după mine!”, iar ea a zis: “Să mergem, că mai de folos îmi este a face această necuviinţă, să merg cu capul gol, decât să mai intru în prăvălia fărădelegii”. Astfel, plecând fratele, a sfătuit-o cele spre pocăinţă, şi, văzând pe unii venind în întâmpinarea lor, i-a zis: “Fiindcă nu toţi ştiu că eşti sora mea, rămâi puţin mai în urmă până ce vor trece cei ce vin”. După ce au trecut de aceia, i-a zis: “Să mergem, soro, în calea noastră”, iar ea nu i-a răspuns. Apropiindu-se de dânsa, a găsit-o moartă şi văzu ă tălpile picioarelor ei erau însângerate, căci era desculţă. Vestind fratele bătrânilor cele ce s-au întâmplat, au început a se contrazice între dânşii şi i s-a descoperit unuia dintre bătrâni pentru dânsa că, de vreme ce nu a purtat grijă de nici un lucru trupesc, ci a defăimat şi trupul său, nesuspinând pentru atâtea răni, pentru aceasta Dumnezeu a primit pocăinţa ei (Pateric, cap. 19, Despre pocăinţă, p. 140, Bucureşti, 1828).

Iată roadele pocăinţei şi ale mustrării de conştiinţă şi în ce fel îi scoate din prăpastia păcatelor pe cei sinceri în credinţă şi îi învredniceşte de mila lui Dumnezeu, de care şi noi să ne învrednicim, prin rugăciunile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale tutţiror sfinţilor are au făcut voia Lui. AMIN!

Urcuş spre înviere, Arhimandrit Cleopa Ilie

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here