Experiența suferinței în Duhul Bisericii

pacatulPacatul este expresia religioasă a remușcării. (Emil Cioran)

Vom vorbi despre necesitatea martiriului in viata duhovniceasca, plecand de la Sfantul Antonie, cel care in pustiu a trait atatea lucruri, la prima vedere de neinteles. Ce insemnau nalucirile demonilor si toate acele lucruri infricosatoare care i s-au intamplat? Si de ce Dumnezeu a lasat sa fie chinuit astfel Sfantul, care pe toate le-a trecut cu bine?

In seara aceasta praznuim in special pe Sfantul Atanasie, dar si pe Sfantul Chiril. Este sarbatoarea celor doi Patriarhi Sfinti ai Alexandriei. Dar oare Sfantul Atanasie si-a gasit vreodata linistea? Desigur, ceea ce a fost in sufletul lui si cum le-a depasit doar el le stie, dar le am in vedere pe cele care i-au venit din afara. Ce lupta a mai dus! Dumnezeu ar fi putut sa nu ingaduie sa se chinuie, sa fie oprimat, sa se afle in primejdie, sa mearga in exil, 15-16 ani, la marginile lumii in conditiile acelei epoci. Insa Dumnezeu a ingaduit si Sfantul a baut paharul cel mare, picatura cu picatura.

Pacatul – o forma de egoism

Am spus deja ca Dumnezeu primeste un suflet doar atunci cand vede intentia lui si-l lumineaza pe dinauntru, il indruma, il sprijina, dar numai ca sa bea paharul cel amar, picatura cu picatura. In viata duhovniceasca nu se intampla lucrurile dupa cum vrea omul, acesta sa zica: voi face asa, sau altfel, sprijinindu-se pe mintea, pe intentiile, pe posibilitatile, pe calitatile lui. Nu se intampla nimic din toate acestea, caci tu, omule, te vei pleca, vei cadea si fara sa-ti dai seama vei deveni pustiu, robul egoismului tau, al slavei desarte si, in cele din urma te vei pierde.

Aceasta este metoda, duhul crestinesc, astfel Il vei afla pe Hristos, vei merge pe cale impreuna cu El. Vei sti in toata vremea ca atata vreme cat Hristos ramane cu tine si te indruma, vei trece peste toate. Altfel nu vei reusi, pentru ca nu este o problema de voinicie, de agerime, de putere, ci omul se lasa in mainile lui Dumnezeu ca o jertfa, astfel incat sa moara omul cel vechi, sa se jertfeasca, adica sa se stinga inlauntrul lui orice pornire de a se salva pe sine.

Nu sunt lucruri noi, dintotdeauna a fost asa si asa va fi. Apostolul Pavel nu spune intamplator: „Pentru Tine suntem omorati toata ziua.” (Romani, 8, 36). Si de ce sa fie ucis cineva in toata ziua din pricina Domnului? Nu stapaneste El lumea? Acesta este duhul cel adevarat, calea cea dreapta pe care cel dintai a pasit Domnul. N-ar fi putut altfel? Ar fi reusit, dar important era sa-i ajute pe oameni, sa-i sprijine.

Apostolul Petru savarseste pacatul, ca sa fie vindecat prin pacat

Ce a facut omul? A pacatuit. Si ce inseamna pacatul? Ruperea omului de Dumnezeu cu toate consecintele asupra vietii lui. Si ce este mantuirea? Mantuirea, daca vreti, in duhul „homeopat” despre care vorbim, inseamna sa mearga cineva pe calea vietii, pe calea intoarcerii spre Dumnezeu trecand botezul suferintei. Pacatul te face sa patimesti si sa accepti, sa suferi stramtorari de dragul mantuirii, sa suferi ca sa traiesti.

Un exemplu caracteristic este persoana Sfantului Apostol Petru. Acesta se afla langa Domnul si era atat de pretuit de Acesta! Era cel mai bun si Domnul l-a ales, l-a tinut langa El. Ce n-a vazut si ce n-a auzit Petru langa Domnul!? Insa, ca sa se mantuiasca de aceasta miasma care se numeste pacat, a trebuit sa patimeasca. Si nu l-a trimis Hristos de la inceput sa se rastigneasca, sa mearga sa simta durerea. Nu. Se va intampla si aceasta, dar mai tarziu.

L-a lasat mai intai sa incerce ce este pacatul pe propria piele. Si Petru s-a purtat ca si cum ar fi fost orb, ca si cum n-ar fi inteles nimic. In timp ce Domnul Insusi ii spune ce va patimi, Petru nu ia seama la cuvintele Lui. A trebuit sa pacatuiasca mult, sa se cufunde in mocirla pacatului, in trairi care-l instraineaza pe om de Dumnezeu si ramane singur.

Domnul ingaduie ca Petru sa fie incercat

Daca omul nu este unit cu izvorul existentei sale, adica cu Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Caruia a fost plasmuit, si ramane singur, fara sa fie cuprins de Acela, se cufunda in iadul fiintei sale. In timpul acestei vieti omul este imbiat de dulcetile pacatului, dar cand vine infricosatorul ceas in care se va afla inaintea Domnului gol si inspaimantat, cufundat in propriul adanc, ce va face?

Deci Domnul ingaduie ca Petru sa fie incercat, sa-L tagaduiasca iar si iar. Nemintos sa fi fost, n-ar fi facut asa! Era orbit si stapanit de starea lui cazuta. Asadar, Hristos nu-l ia sa-i spuna: „Vino Petre, uite in ce hal esti! Vino sa te curatesc!”. Nu lucreaza vindecarea asa, se pare ca aceasta cale nu este eficienta. Prin alta metoda va veni vindecarea lui Petru si aceasta este, am zice noi „homeopata”.

Petru s-a vindecat de patimi patimind

Omul pacatos este mandru si egoist, asemenea lui Petru, dar tocmai prin acesta vrea Domnul sa-l vindece. Il lasa sa se cufunde in aceasta stare a pacatului din care trebuie sa se elibereze. Este ca si cum i-ar zice: „Tu esti cel care nu te vei infricosa, cel care vei marturisi, tu esti cel care chiar cand toti vor fugi, vei ramane langa Mine si vei rabda, tu esti? Uite, fa acum ceea ce n-ar fi facut omul cel mai obisnuit: infricoseaza-te tu cel care n-aveai frica, cazi cum n-a cazut cel mai neputincios dintre oameni”.

Si Petru se leapada de Acesta, de trei ori. Se leapada de Hristos, si mai ales blestemand si injurand si ajunge astfel in strafundurile realitatii care este pacatul. Traieste starea de pacat. Numai el singur stie prin ce a trecut! Luati seama, Hristos nu l-a lasat pe Petru sa faca rau altcuiva, ci sa se lepede de El, de Hristos Insusi. Domnul n-a patimit, dar Petru s-a vindecat de patimi patimind, adica prin homeopatie.

Binele acesta inseamna strivirea egoismului, iar mandria, marele ghimpe al lui Petru, se manifesta tocmai cand incearca pacatul fara retinere, fara indoiala, il bea pana la ultima picatura, si ca o minune urmeaza vindecarea.

“Pacatul il determina pe om sa alerge la Hristosul sau”.

Desigur, nu experienta pacatului lucreaza vindecarea, nu pacatul este cel care poate sa-l vindece pe om, pacatul il determina pe om sa alerge la Hristosul sau in stare de pocainta, in smerenie, dandu-si seama ca toate s-au daramat inlauntrul lui si nu mai exista motiv de mandrie. Si se intampla minunea: Petru experiaza pacatul, sau mai bine zis, il savarseste din iconomia lui Dumnezeu. Este adevarat ca face un pacat care-l vatama doar pe el, nu si pe altcineva, traieste inlauntrul sufletului experienta pacatului ca pe ceva urat, ca pe ceva rusinos care-l desparte de Dumnezeu.

”Taina suferintei”, Arhim. Simeon Kraiopulos

 

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here