„Păcatul este o realitate spirituală care perverteşte firea omenească” (I)

0
318

pacat – Înaltpreasfinţia Voastră, vă rugăm să ne daţi o definiţie a păcatului şi să ne arătaţi care este legătura lui cu patima.

– Păcatul a fost definit în multe feluri. Dacă-l definim simplu ca în catehism, putem spune că păcatul este încălcarea liberă şi conştientă a voii lui Dumnezeu, concretizată în păcat. Sigur că această definiţie se referă la aspectul legalist al problematicii păcatului şi mergând pe acest fir catehetic s-a făcut şi împăr­ţirea păcatelor. O primă împărţire e cea clasică, cunos­cută: pe de o parte păcatul strămoşesc, de cealaltă, păcatele personale. Păcatul originar e moştenit prin naştere de tot omul. Toţi cei ce ne naştem din Adam ne naştem cu păcatul strămoşesc. Păcatul strămoşesc se spală prin Botez, iar când e vorba de Botezul omului mare, atunci i se spală şi celelalte păcate, săvârşite de el, păcatele personale. Aceste păcate personale se împart şi ele în două categorii: păcate grele sau păcate de moarte şi păcate uşoare sau lesne iertătoare. În Sfânta Scriptură, această împărţire a păcatelor o face Sfântul Ioan Teologul, zicând aşa în întâia sa epistolă: „Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind, păcat nu de moarte, să se roage şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate (…). Este şi păcat de moarte, nu zic să se roage pentru acela” (1 In 5, 16). Păcatele uşoare, pe care le săvârşim în fiecare ceas, în fiecare zi, cu ştiinţă şi cu neştiinţă, şi păcatele grele au fost clasificate în antichitatea creştină de Părinţii duhovniceşti care s-au ocupat de păcate, de patimi. La un moment dat fiind analitici, enumerau sute de păcate, ca de exemplu Evagrie Ponticul. Cei de după el însă, de pildă Ioan Casian, au redus această multitudine de păcate, rezumându-le întâi la opt, „cele opt gânduri ale răutăţii”, aşa cum le găsim descrise în colecţia filocalică, în primul volum: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, lenea, întristarea, slava deşartă, mândria. Mai târziu, unii Părinţi au unit slava deşartă cu mândria şi au rămas cele şapte păcate numite capitale sau de căpetenie. Aşa le găsim în Mărturisirea de cre­dinţă a Lui Petru Movilă şi aşa au trecut ele în toate catehismele noastre moderne.

Dacă ar fi să facem o sinteză şi a celor şapte păcate capitale sau a celor opt gânduri ale răutăţii, am ajunge la trei. Tot Sfântul Ioan Teologul le pomeneşte pe cele trei în întâia sa epistolă: iubirea de avere, iubirea de plăcere şi iubirea de mărire: „pentru că tot ceea ce este din lume, adică pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (1 In 2, 16). Cu aceste trei ispite a venit diavolul în pustia Carantaniei. împotriva acestor trei păcate luptă virtuţile care constituie votul monahal, şi anume: legământul sărăciei, al fecioriei şi al ascultării. Dacă le sintetizăm şi mai mult, ajungem la un singur păcat – sursă a tuturor celorlalte: philaphtia, cum zic Părinţii, adică iubirea de sine. De la această iubire de sine egoistă, de la această cultivare a idolului pe care îl clădim în noi se nasc toate celelalte păcate de care am pomenit.

Mai zic Părinţii, pe de altă parte, că păcatele acestea sunt rezultatul pervertirii a două funcţiuni vitale pe care Dumnezeu le-a sădit în om atunci când 1-a creat: nevoia de a se nutri pentru a trăi şi nevoia comuniunii trupeşti pentru perpetuarea neamului omenesc. Nevoia de a te nutri pentru a trăi poate fi pervertită în lăcomia pântecelui, adică nu mănânci pentru a trăi, ci trăieşti pentru a mânca, iar comu­niunea trupească pentru naştere de fii, pervertită, ajunge desfrânare. La Sfântul Ioan Casian păcatele sunt prezentate ca fiind legate, începând de la trup, de la lăcomia pântecelui, care naşte desfrânarea; ca să poată fi satisfăcute acestea două este nevoie de bunuri materiale şi se nasc astfel iubirea de arginţi, iubirea de avere, şi putem continua mai departe lanţul fărădelegilor. Mă opresc aici cu definirea păcatului şi cu această primă împărţire, catalogare a lor.

Voi spune însă că păcatul este mult mai mult decât atât. Aceasta este o privire legalistă, superficială asupra păcatului. Păcatul nu este numai o încălcare formală a poruncii lui Dumnezeu, ci păcatul este mult mai mult decât atâta: e o realitate spirituală, interioară, care perverteşte firea omenească şi are ca urmare directă suferinţa şi implicit moartea. Şi nu numai că păcatul se răsfrânge negativ asupra omului lăuntric, ci păcatul fiecăruia dintre noi – paradoxal, după cum li s-ar părea unora – se răsfrânge negativ asupra celor ce trăiesc împreună cu noi, asupra celor din colectivitatea în care trăim, şi asupra universului întreg, asupra lumii neînsufleţite. Nu numai păcatul lui Adam a avut ca urmare răzvrătirea firii, încât pământul să dea spini şi pălămidă, silindu-l pe om să-şi câştige pâinea cu sudoarea feţei, ci păcatul fiecăruia dintre noi introduce dizarmonie în universul creat de Dumnezeu. Şi atunci este de-a dreptul de neînţeles poziţia unora care atunci când fac păcate personale şi care li se pare lor că nu afectează pe ceilalţi, pot spune aşa: ce-i pasă cuiva că eu fac cutare sau cutare păcat, pentru că nu deranjează pe nimeni păcatele mele intime? Dar ele se răsfrâng asupra celorlalţi şi asupra universului întreg.

În general, în spiritualitatea creştină, prin patimă înţelegem un păcat care s-a repetat atât de mult, încât devine o a doua natură. Nefirescul devine firesc pentru omul respectiv. De pildă, celui ce este dedat la multă băutură i se pare că aşa este firesc, şi este foarte greu să-l scoţi din această obişnuinţă. Păcatul repetat devine patimă, devine o a doua natură. Sunt multe pilde în sensul acesta. La Awa Dorotei se află una atât de limpede: un frate care în mirenie furase mult se gândeşte să se călugărească. Şi călugărindu-se, sigur că a încercat să nu mai fure, numai că peste o vreme oarecare a fost găsit furând, şi a fost întrebat de stareţ: „De ce furi?” Şi a răspuns aşa: „Fur pentru că-mi este foame înainte de masa de obşte şi simt nevoia să mănânc şi mi-a fost ruşine să cer şi am furat”. Atunci stareţul l-a dat în grijă pe acest frate lui Awa Dorotei şi i-a zis: „De câte ori îi este foame, du-te cu el la chelar, la magazioner şi să-i dea ceea ce îi trebuie”. Aşa a făcut. Şi i-a dat tot ce-i trebuia. Dar peste o vreme din nou a început să fure. Şi 1-a întrebat Awa Dorotei: „De ce furi, frate, acum?” „Fur pentru că-mi este jenă să mă duc să cer.” „Bine, dar de mine îţi este jenă?”„De sfinţia ta nu-mi este.” „Bun, atunci ori de câte ori îţi este foame, vino la mine în chilie şi ia”. Avea ascultare atunci Awa Dorotei la bolniţă şi avea la el în chilie cele trebuincioase traiului. Şi o vreme a fost bine. Dar peste o vreme din nou a furat. Şi atunci uimit, Awa Dorotei l-a întrebat: „Acum de ce furi?” Şi i-a răspuns aşa: „Nu ştiu, părinte; am avut tot ce-mi trebuie şi am putut lua de la sfinţia ta, dar aşa îmi vine şi-mi vine şi-i musai să mă duc să fur”. „Şi ce faci cu cele furate, că-mi închipui că nu le mănânci pe toate?” „Nu, le duc măgarului.” Şi concluzia trasă de părinţi a fost că păcatul furtului a devenit o a doua natură pentru fratele respectiv; a devenit o patimă din care greu poate fi smuls omul. Aşa poate fi nu numai cu furtul, ci şi cu beţia, cu desfrâul şi cu multe alte lucruri rele.

Dialoguri duhovniceşti, Mitropolitul Andrei Andreicuţ

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here