“Ozana cea frumos curgătoare”

0
6875
ozanaDragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mâhnire Cetatea Neamţului de atâtea veacuri”, spunea, în „Amintiri din copilărie”, marele nostru povestitor, Ion Creangă, care, cu siguranţă, îi fascinează şi astăzi prin scrierile sale, pe mulţi cititori mari şi mici.

Dar oare marele Creangă o fi ştiut legenda acestei „Ozane”, pe care el o pomenea şi de care îl legau multe amintiri frumoase? Cine o fi fost Ozana? Să vedem…

Ioan si Ozana

În depărtările vremurilor, demult, într-un sat de oameni liniştiţi, harnici şi credincioşi, trăia, într-o casă la marginea satului, un băiat cu părinţii lui. Băiatul, Ioan, era cel mai mic între fraţii săi, care deja se căsătoriseră şi erau la casele lor. Acum îi venise şi lui rândul la însurătoare şi chiar avea cu cine: cu fata boierului din sat – gata şi ea de măritat! Boierul acesta era omul cel mai înstărit, dar, din păcate, cam necredincios. Fata, însă, Ozana, era tare râvnitoare pentru cele sfinte, semănându-i bunicii ei, cu care deseori mergea în ascuns la biserica din sat. Acolo, ca un dar de la Dumnezeu, îl cunoscuse încă din copilărie pe Ioan şi au rămas prieteni până la vremea când, fiind destul de copţi la minte şi la suflet, să îşi dorească să fie împreună.

Amândoi, feciorelnici fiind, îşi doreau o nuntă frumoasă, creştinească, după voia Domnului, aşa cum citiseră în cărţile sfinte şi cum au învăţat de la biserică.

Numai că… nu atât averea modestă a băiatului era pricină de împotrivire a tatălui fetei, ci de bună seamă reaua lui credinţă sau, mai bine-zis, lipsa de credinţă, care îi aduceau alte gânduri, ce nu se potriveau cu ale fetei sale. Mama Ozanei plecase la Domnul de când era mică, iar bunica era prea bătrână acum să mai poată spune vreun cuvânt hotărâtor în faţa ginerelui său. Aşa că Ozana nu găsea sfat decât la părintele duhovnic care, cunoscând situaţia, încerca să menţină dreapta-rânduială în toate. Iar peste orice nevoie şi problemă, rugăciunea era nelipsită.

Ioan, având amândoi părinţii credincioşi, la fost crescut şi el în dreapta-credinţă şi cu frică de Dumnezeu, astfel încât nu făcea nimic fară ajutorul Domnului în toate şi fară a se sfătui cu duhovnicul său.

Şi uite-aşa, se face că, într-o seară senină şi caldă de primăvară, Ioan şi Ozana se întâlniră cum le era obiceiul în livada plină de miresme, din poieniţa de la marginea satului. Acolo, aveau ei un loc de taină, unde îşi depănau bucuriile şi tristeţile, unde se întăreau unul pe celălalt în necazurile ce se iveau.

-În ultima vreme avem să ne spunem mai mult necazuri decât bucurii, oftă Ioan, mângâind cozile groase şi negre ale Ozanei.

-Asta cam aşa e, oftă la rândul ei şi Ozana, învârtind pe deget un fir de iarbă crudă.
-Tatăl tău e tot mai mult împotriva noastră şi buna ta doică, cu care m-am întâlnit, azi mi-a spus c-a aflat că n-o să te mai lase deloc să ieşi din casă, de frică să nu ne mai întâlnim.
-Chiar închisă în casă nu mă poate ţine. Dar ce-i de făcut, să nu-i ies nici din ascultare tatei, că încalc porunca, dar să mă întâlnesc şi cu tine?
-Hai să mergem împreună să ne sfătuim cu părintele. Este chiar ora Vecerniei; sigur îl găsim.

Impotrivirea tatalui

Şi în timp ce ieşeau din poieniţă, alergând pe uliţa satului către biserică, ţinându-se de mână, cu nădejde în suflet, oamenii boierului, care parcă îi aşteptau pregătiţi, îi şi înşfacă, doi pe Ozana, ducând-o cu forţa acasă şi vreo trei-patru pe Ioan, de care fata nici n-a mai aflat vreodată ceva. Ajunsă în curtea casei, unde tatăl ei o aştepta în pridvor, Ozana se trânti în genuchi şi, despletindu-şi părul, îi spuse:

-Tată, totdeauna te-am ascultat şi niciodată nu ţi-am ieşit din cuvânt, dar acum nu înţeleg împotrivirea ta.

Dar dacă rămâi hotărât în gândul tău, să ştii că eu de aici nu mă voi ridica, până ce nu-ţi vei schimba hotărârea.

Şi zicând acestea, fata se întoarse către Răsărit. Cuprinzându-şi faţa cu palmele, începu să se roage cu lacrimi şi cu suspine. Şi se rugă cu atâta stăruinţă şi dorinţă de a face voia Domnului, încât simţi dintr-o dată cum părul despletit ia forma undelor unei ape. Intreg trupul ei se transformă într-o albie de râu. Şi apa creşte, creşte şi începe să curgă frumos şi lin, dar tare trist, printre pietre, printre case, până la poarta lui Ioan.

Acesta fusese dus cu forţa acasă şi păzit ca nu cumva să poată ieşi. El începu să se roage cu tărie, până ce văzu apa ce venea cu furie şi care se domoli tristă, dar frumoasă în dreptul lui Ioan. În adâncul sufletului recunoscu minunea din faţa ochilor săi. Ingenuchind cu braţele în apă, şopti: „Ozana, e Ozana cea frumos curgătoare, care va purta de acum în undele ei, toate amintirile noastre”.

Se zice mai departe că Ioan şi-ar fi făcut o chilioară pe un mal izolat al apei.

Acolo, datorită râvnei sale duhovniceşti a atras mai mulţi fraţi, ce împreună au construit o bisericuţă în apropierea râului.
Adevărat sau nu, râul Ozana sau râul Neamţ există şi astăzi, ca afluent al râului Moldova, din judeţul Neamţ.

Darul Maicii Domnului, legende creştine, Laura Chîlnicean

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here