Osândirea propriu-zis este o deprindere de care greu te dezveți. Conștientizând propria vină, de fiecare dată să vă osândiți pe voi și să vă căiți înaintea Domnului; iar pe cei ce greșesc, obișnuiți-vă să-i deplângeți și să vă rugați lui Dumnezeu pentru ei; Dumnezeu vă va ajuta și vă veți deprinde să nu osândiți. (II, 291)
Exersarea în judecată… osteniți-vă să o curmați. Singuri să nu începeți să judecați, dar, dacă altcineva începe, tăceți, rugându-vă Domnului în inima voastră. (III, 490)
Osândirea se naște din mulțumirea de sine și mulțumirea de sine o hrănește. Și una și alta arată că egoismul este viu și gras… (IV, 557)
Osândirea greu este iertată, deoarece greu este simțită păcătoșenia ei. (IV, 713)
Osândirea nu se săvârșește numai cu cuvântul, ci și cu pornirea lăuntrică a inimii. Ea există de vreme ce sufletul se gândește cu rea voință la cineva. (IV, 730)
Trebuie, totuși, să deosebim osândirea de judecată. Păcatul începe atunci când în inimă se naște aroganța față de cineva, datorită unei slăbiciuni fizice a aceluia. Și îl puteți osândi imediat fără să-i dați vreo sentință celui judecat. Dacă, însă, în acest timp în inimă va exista compătimire pentru persoana neputincioasă, dorință ca ea să se îndrepte și rugăciune pentru ea, atunci nu va exista păcatul osândirii, ci se va săvârși lucrarea dragostei… Păcatul osândirii este mai mare în inimă decât pe limbă. Vorba despre unul și același lucru poate fi și păcat și poate să nu fie păcat, judecând după sentimentul cu care este rostită…Dar mai bine să ne înfrânăm prin toate mijloacele și de la judecată, pentru a nu cădea în osândire… Trebuie să trecem mai repede la osândirea și la mustrarea de sine. (IV; 731)
Nu judecați – și Îl veți avea întotdeauna pe Dumnezeu apărătorul vostru. (V, 761)
Ca să nu-i osândiți pe ceilalți, trebuie să vă simțiți profund păcătoșenia voastră și să vă întristați pentru ea, plângându-vă sufletul ca pe un mort. Cineva spus: „Când ai acasă mortul tău, nu te mai îngrijești de morții vecinilor”. (V, 800)
Trebuie să deosebim vorbirea deșartă sau flecăreala de păcatul osândirii, în care se ascund bucuria răutăcioasă și reaua voire… Aceasta din urmă este osândirea propriu-zisă…(VI, 944)
De osânditor mila lui Dumnezeu se depărtează. Osânditorul își este singur vrăjmaș. (VIII, 1466)
„Sfaturi înțelepte” – Sf. Teofan Zăvorâtul
Jurnal Spiritual
