Osana Luminii – Răpire
(1947)
Răpire
Mergeam prin întuneric, undeva.
Făclie-aveam, gătită dinadins;
Dar iată că din umbră mi-o a stins
Şi m-a luat de mână Cineva.
N-am întrebat nimic. Păşeam arar
Şi-aşa-mi părea cărarea de fierbinte,
Că tainic gândul stăruia în minte:
Să nu-mi atârne haina jos în jar.
Simţeam dogoarea flăcării în jur
Şi mă uimeam că nu-i vedeam lucirea.
Mergând, ştiam că las în urmă firea
Şi-am început să văd, ca printr-un ciur.
Cuvinte, cum nu pot să prind în voi,
Simţirea mea, în voi ca să rămână?
Mergeam prin flăcări negre, mână-n mână,
Topiţi în veşnicie, amândoi.
Şi-atât era de dulce acest mers,
Încât aş fi dorit ca niciodată
Să nu atingem ţinta-ndepărtată.
Dar bezna-n jur s-a sfâşiat, s-a şters.
N-am cunoscut pe Cel ce mă ducea,
Şi nici n-am vrut. Lumina se mărise,
Păşeam prin alb, vecia-ncărunţise
Şi flacăra din juru-mi strălucea.
Cu ochii beţi de albul mult, cătam
Să văd un chip: o umbră sau o rază.
Ci ochi-mi n-au avut nimic să vază,
Decât lumina albă. Înotam
În valuri de lumină, undeva.
Şi n-am ştiut că asta e iubire,
Să treci din beznă în nemărginire,
Cu mâna strânsă-n mâinile Cuiva.
Când ne-am oprit, s-a-ntors privirea mea
Spre Cel ce mă dusese. Şi uimită,
Am cunoscut lumina nesfârşită,
Că toată, valuri, de la El venea.
“Poezii”, Zorica Laţcu Teodosia – Maica Teodosia
Citiți și alte articole de la rubrica Spiritualitate.
