-Ce ne puteţi spune despre prietenia dintre un tânăr şi o tânără, înainte de căsătorie? Ce ne spune Ortodoxia?
-Dacă ştiu care-s măsurile prieteniei, pot să fie prieteni, dar dacă implică în prietenie lucruri care ţin de căsătorie, să nu fie prieteni!
-Puteţi să comentaţi ultimele două versete din Psalmul 50: „Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului/ Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei”?
-Sunt cuvinte pe care psalmistul le-a avut în vedere în contextul existenţei lui. Noi le înţelegem ca fiind despre ierarhie (respectiv despre cler) şi popor, Sionul fiind Templul din Ierusalim, iar Ierusalimul fiind cetatea în care era Templul. Deci avem în vedere clerul, reprezentat prin Sion, şi Ierusalimul, reprezentat prin credincioşii de rând.
-Cum explicaţi cuvintele lui Anton Pann: „Cel ce-n altă Lege sare niciun Dumnezeu nu are”?
-Adică, dacă tu crezi în Dumnezeu şi te ţii de Legea ta, într-adevăr crezi în Dumnezeu. Iar dacă poţi să fii oriunde, încă nu eşti statornic în credinţa pe care-o ai.
-Cum se poate ca, în mijlocul frământărilor, necazurilor şi ispitelor din flecare zi, să ne putem păstra pacea şi liniştea sufletească şi cum putem ajunge să zicem, alături de Sfântul Antonie cel Mare: „Nu mă tem de Dumnezeu, fiindcă-L iubesc pe El”?
-Liniştea şi pacea o dă Dumnezeu, iar dacă ne silim să-I slujim lui Dumnezeu, Dumnezeu ne menţine în pace. Pacea însă, după Filocalie (Sfântul Marcu Ascetul, de pildă, zice aşa), este nepătimirea. Cel ce a ajuns la nepătimire, adică nu mai este hărţuit de patimi, acela a ajuns la pace, a ajuns la linişte sufletească; şi aceasta n-o poate lua nimeni de la noi.
Domnul Hristos a şi spus: „Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11); şi mai departe: „Iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni n-o va lua de la voi” (Ioan 16, 22). Acelaşi lucru este şi cu pacea, pentru că a zis Domnul Hristos: „Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă” (Ioan 14, 27). Dacă ajungi la măsura aceasta, nu te mai clinteşte nimeni din bine.
-Cum trebuie făcută diferenţa dintre ascultarea călugărească şi ascultarea pe care să o practicăm noi în lume?
-Ȋn ceea ce priveşte ascultarea, fiecare are ascultarea lui, la măsurile lui. Nu poate cineva să aibă ascultare călugărească, ducând viaţă mirenească. Sfântul Maxim Mărturisitorul chiar spune că virtuţile călugărului sunt căderile mireanului, iar virtuţile mireanului sunt căderile călugărului. Fiecare îşi are rosturile lui, iar ascultarea o face în contextul existenţei lui. Cel care are familie, sigur că nu trebuie să ducă o viaţă independentă, ci o viaţă dependentă de cei cu care e legat. Copiii să asculte de părinţi, apoi soţii unul de altul… Trebuie găsită modalitatea de a se armoniza, iar armonizarea se face şi prin ascultare.
Iar la călugărie, acolo lucrurile sunt cumva organizate pe ascultare. Eu, de exemplu, acum sunt în ascultare, în înţelesul că n-am venit independent de mănăstirea din care fac parte, ci sunt aici în prelungirea mănăstirii.
Eu consider că o mănăstire este tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor şi, pe măsura aceasta, orice ieşire din mănăstire, cu scop de preamărire a lui Dumnezeu, este o lucrare în prelungirea mănăstirii. Deci eu acum sunt în ascultarea mănăstirii, pentru că am primit blagoslovenie pentru lucrul acesta.
-Vă rog să interpretaţi sfatul duhovnicului Paisie către credincioşii săi: „Să nu faci tot ce poţi, să nu spui tot ce ştii, să nu crezi tot ce auzi”.
-„Să nu crezi tot ce auzi” este o regulă, în sensul că sunt atâtea lucruri care chiar nu trebuie crezute, pentru că se răspândesc o mulţime de lucruri care nu ƫin de adevăr.
„Să nu faci tot ce poţi” – aici poate că se are în vedere că omul ar mai putea face şi rele, cel puţin până la un anumit stadiu, pentru că sunt şi oameni care nu mai pot face rele, ci sunt statornici în bine.
„Să nu spui tot ce ştii” se referă la faptul că sunt şi lucruri pe care le ştii, dar pe care nu-i bine să le răspândeşti.
-Cum ne dăm seama că ne aflăm în ceea ce Sfinţii Părinţi numesc „râvnă nechibzuită”?
-Nu prea poţi să-ţi dai seama decât raportându-te la o conştiinţă străină, consultându-te cu cineva, pentru că oricine face un lucru oarecare crede că-l face dintr-o râvnă adevărată, iar râvna nechibzuită este atunci când faci nişte lucruri care pot să-ţi fie dăunătoare. Pot să-ţi fie dăunătoare şi ţie şi altora. De exemplu, un post peste puterile tale, care îţi împuţinează capacitatea de gândire şi capacitatea de acţiune, e un post care te epuizează fară niciun rost. Ȋn Filocalie, de pildă, în „Convorbirile cu părinţii din pustia sketică” (Filocalia, voi. I), sunt date nişte cazuri de oameni care au postit peste măsură şi care şi-au împuţinat puterile şi chiar au ajuns să moară din cauză că n-au primit îndrumarea să fie echilibraţi.
-Se mai încearcă de către Biserica Ortodoxă realizarea unor aziluri pentru bătrâni, bolnavi, copii părăsiţi?
-Acum s-a început să se facă lucruri de felul acesta şi Ortodoxia; s-au făcut şi înainte, pe lângă mănăstiri. Dar Biserica Ortodoxă în general este o Biserică mai mult liturgică, iar partea socială nu e aşa dezvoltată ca la alţi creştini.
-Care sunt criteriile după care noi putem să ne alegem un duhovnic bun?
-Să ştiţi că eu, când nu eram duhovnic, tot mă gândeam că nu-şi fac duhovnicii datoria. Acum, eu despre mine nu am impresia că nu-mi fac datoria; dar altceva constat, că nu numai de duhovnici buni e nevoie, ci şi de penitenţi buni. Degeaba e un duhovnic bun, dacă nu e urmat şi nu e ascultat.
E greu să-ţi găseşti un duhovnic bun şi nu se prea ştie pe ce criterii. Poate că ţi-l descoperă Dumnezeu.
Eu am avut un duhovnic bun la mănăstire, pe Părintele Serafim Popescu; n-avea nume mare, Dumnezeu să-l odihnească, dar avea o viaţă deosebită şi poate că, din anumite puncte de vedere, era mai mare decât alţii, socotiţi mari. L-am considerat un om care avea o armonie sufletească, un echilibru… totdeauna era îngăduitor, era elastic. Zicea: „Dragă, fã ce poţi, fã ce-ţi ajută Dumnezeu”. Iar mie-mi convenea tare mult lucrul ăsta, că nu-ţi dădea nişte reguli, nu te punea la osteneli. Şi am făcut aşa şi a fost bine.
La rândul meu, şi eu îi îndemn pe oameni aşa: să se depăşească şi să se dăruiască; pentru că un cuvânt de-al părintelui era şi acesta: „Să te depăşeşti şi să te dăruieşti”. Mi l-a spus mie, o singură dată, şi bine că mi l-a spus, c-apoi eu îl mai spun şi altora. Cuvântul înseamnă „să te depăşeşti prin credinţă şi să te dăruieşti prin iubire”. Şi asta este o regulă foarte bună.
Să ştiţi că, dacă omul e sincer, îl poate ajuta orice duhovnic, iar dacă nu-i sincer, nu-l ajută niciun duhovnic bun.
-Este bine să fii naş la doi tineri care au mai fost căsătoriţi şi trăiesc împreună până la cununia religioasă?
-Păi, decât să-i laşi fară nănaş, poate că-i bine… E greu de stabilit fiecare chestiune… În momentul în care primesc binecuvântarea Bisericii pentru a doua căsătorie, sigur că primesc şi un nănaş de undeva.
-Fiecare om crede că religia lui, Ortodoxia este cea adevărată; totuşi, cum putem şti care este dreapta credinţă? De ce este păcat să treci la altă religie?
-Dragă, noi credem, ca ortodocşi, că adevărata credinţă este credinţa noastră. Pe mine mă întreabă, mai ales sectarii: „Părinte, dumneavoastră ce credeţi, care-i credinţa cea adevărată?” Şi eu răspund: credinţa în care sunt eu, că dacă aş crede că alta-i adevărată, aş fi acolo.
Criteriul ar fi că în Ortodoxia e dreapta credinţă, or numai într-un loc poate fi dreapta credinţă. Eterodoxie este la toţi care nu sunt ortodocşi. Noi credem că credinţa noastră e credinţa adevărată. De altfel, s-au format şi nişte structuri, iar noi nu putem să fim altceva decât ceea ce suntem de fapt. Se punea problema că trec ortodocşii la sectari… Să ştiţi că niciun ortodox nu trece la sectari; acela care trece, nu e ortodox. Ortodoxia presupune sa fi ortodox, nu poţi să fii şi altceva.
E păcat să treci nu de la o credinţă la alta (de la baptişti la ortodocşi, de exemplu, nu-i niciun păcat, numai să treacă), ci e păcat să treci de la ortodocşi la altă credinţă, pentru că asta înseamnă să părăseşti Ortodoxia: să părăseşti preoţia, Liturghia, slujbele Bisericii noastre, să părăseşti cultul Maicii Domnului, cultul sfinţilor, să părăseşti rânduielile Bisericii noastre, să părăseşti învăţătura Bisericii. Asta înseamnă să lepezi Ortodoxia. Or să treci la ortodocşi înseamnă să treci de la puţin la mult, de la ceea ce este neadevărat, nesigur, la ceea ce este sigur şi adevărat.
-Care este rolul preotului în relaţia muritor-Dumnezeu?
-Este să mijlocească, prin Sfintele Taine, pentru muritor, ca să nu se piardă, să nu ajungă în iad. E o relaţie de mijlocitor.
-Care trebuie să fie relaţia dintre un băiat şi o fată?
-Să fie o relaţie cum e aceea dintre un frate şi o soră. Atunci e foarte bine, nu-i niciun pericol.
Din ospatul credinţei, Editura Mitropolia Olteniei, Arhimandritul Teofil Părăian
