Ortodoxia în Africa

SONY DSCBiserica Ortodoxă din Africa îşi are originea în propovăduirea Sfântului Apostol Marcu, care a înfiinţat biserica din Alexandria în jurul anului 42d.Hr. Alexandria era un oraş cosmopolit, înfiinţat de Alexandru cel Mare, al cărui urmaş a fondat dinastia ptolemeică, care a condus Egiptul până la cucerirea acestuia de către romani.

Conform wikipedia.ro, spre sfârşitul secolului al II-lea, creştinismul s-a împrăştiat rapid printre egiptenii nativi iar scripturile şi textele liturgice au fost traduse în limbile lor. Această expansiune a dus la creşterea numărului de episcopi din Egipt, iar episcopul de Alexandria, fiind liderul lor, a început să fie cunoscut sub numele de „Papă” (înainte chiar ca episcopul Romei să înceapă să folosească acest titlu). Odată cu înfiinţarea Şcolii Catehetice Alexandriene, Alexandria a devenit un centru intelectual important şi pentru creştinism.

Persecuţiile care au avut loc în secolul al III-lea au dus la naşterea mişcării monastice, prin aceea că oamenii au fugit din oraşe în deşert, iar când persecuţiile s-au redus, unii au rămas în deşert pentru a se ruga în linişte. Sfinţii Antonie şi Pahomie au organizat şi stabilit regulile vieţii monahale, care s-au împrăştiat ulterior din Egipt în toată lumea creştină. În secolul al IV-lea, Africa a fost scena controverselor teologice care au marcat istoria Creştinătăţii. Învăţăturile lui Arie au fost respinse de Sfântul Atanasie şi iar Sinodul I Ecumenic a fost convocat în anul 325 d. Hr., la Niceea, pentru a da un răspuns acestei controverse, cu toate că era vorba de o dispută teologică doctrinală africană locală. Rezultatul este cunoscut sub forma Crezului de la Niceea, care, ulterior, a fost extins şi a devenit Simbolul de Credinţă, ratificat la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon în 451.

Cu toate acestea, în urma Sinodului de la Calcedon, Biserica din Egipt s-a împărţit: unii au acceptat învăţăturile sinodului, alţii nu. Fiecare grup a încercat să preia controlul Bisericii şi şi-a numit candidaţii Papă şi Patriarh. Ulterior, în secolul al VI-lea, împărţirea a devenit schismă şi de atunci există papi şi patriarhi calcedonieni (“melchiţi” sau “greci”) şi necalcedonieni (Copţi).

Una din consecinţele acestei separări a fost împărţirea misiunilor trimise în Nubia, unde regatele de nor şi de sud au fost evanghelizate de misionari ne-calcedonieni susţinuţi de Împărăteasa Sfânta Teodora, iar regatul central a fost evanghelizat de către misiunea calcedoniană susţinută de Împăratul Sfântul Iustinian I. Rivalitatea dintre misiuni a constat şi în diferenţa dintre limbile liturgice folosite, între greacă şi coptă, nefiind folosit principiul traducerii în limba locală. Rezultatul a fost că Biserica Nubiană a dispărut în secolul al XV-lea, iar poporul (din Sudanul de astăzi) a devenit musulman. Biserica Etiopiei a vut mai mult succes, dar a rămas în comuniune cu Biserica Coptă şi înainte şi după schismă.

În al VII-lea, arabii musulmani au invadat Nordul Africii şi l-au cucerit ceea ce a făcut ca creştinii, după 300 de ani de libertate, să devină cetăţeni de rangul doi. Biserica din nord-vestul Africii (Marocul şi Tunisia din zilele noastre), care priveau spre Roma şi spre Apus pentru povăţuire, au dispărut şi mai repede decât biserica din Nubia. Doar creştinii din Etiopia au rămas liberi.

Atunci, Patriarhia Ortodoxă de Alexandria, la fel ca şi cele ale Antiohiei şi Ierusalimului, nu puteau face prea multe decât să aştepte. Mision erau în afara discuţiei într-o societate în care convertirea unui musulman la creştinism era pedepsită cu moartea. Majoritatea convertirilor se făceau invers.

În secolul al XIX-lea, lucrurile au început să se schimbe. Un mare număr de greci s-a stabilit în Alexandria, ceea ce a ajutat la revitalizarea bisericii de acolo. De asemenea, comercianţi greci şi sirieni au început să se stabilească şi în alte părţi ale Africii, înfiinţând comunităţi ortodoxe. În acelaşi timp, misionari apuseni, atât romano-catolici cât şi protestanţi, au început misiuni de evanghelizare în Africa Sub-sahariană.

Cu toate acestea, unii africani, care au început să studieze istoria creştinismului, au descoperit că Biserica Ortodoxă era cea originală, şi astfel au dorit să se convertească la Ortodoxie. Grupuri diferite din estul şi din vestul Africii au făcut această descoperire în mod independent una faţă de alta şi au dorit să adere laPatriarhia Alexandriei. Acest fapt a dus la o creştere importantă a credincioşilor ortodocşi din jurul Lacului Victoria, în Uganda, Kenya şi Tanzania şi, mai târziu, şi în alte părţi ale Africii, în special în a doua jumătate a secolului XX.

Patriarhul Papa Petros al VII-lea, care a fost ales în 1997, a încurajat în mod activ activitatea misionară până în ziua morţii sale într-un accident de elicopter în 11 septembrie 2004, împreună cu alţi trei episcopi, inclusiv Episcopul Nectarie, un misionar pionier în Madagascar. Noul Patriarh, Prea Fericitul Papă Teodor, are el însuşi experienţă misionară, anterior fiind Arhiepiscop de Camerun şi apoi de Zimbabue.

În zilele noastre, Biserica Biserica Ortodoxă Coptă din Alexandria este cea mai mare biserică din Orientul Mijlociu şi Africa. Biserica Coptă are episcopi şi misiuni în Sudan, Nigeria, Tanzania, Uganda, Zambia, Kenya, Zair, Zimbabue şi Namibia şi chiar în Africa de Sud.

Biserica ortodoxă etiopiană este o biserică veche orientală coptă autocefală care s-a desprins de patriarhul copt din Alexandria în 1959. Biserica ortodoxă etiopiană numără 45.000.000 credincioși, ceea ce reprezintă 60% din populația Etiopiei. Biserica mai este cunoscută și sub denumirea de Täwahedo ceea ce în limba gî’îz (limba în care se țin liturghiile) înseamnă unitate.

Calendarul etiopian provine de la calendarul bisericii copte cu unele modificări. Calendarul este cu 7-8 ani mai puțin decât calendarul gregorian. Anul este compus din 365 zile, la 4 ani i se mai adaugă o zi, iar fiecare ani din această serie de patru îi este dedicată unui sfânt urmând ordinea: Ioan, Matei, Marcu, Luca. Anul este împărțit în 12 luni a câte 30 de zile. La sfârșitul fiecărui an i se adaugă 5 zile extra numite Pagumen, în anii bisecți Pagumen-ul are 6 zile. Anul Nou (Enkutatash) se sărbătorește pe 11-12 septembrie după calendarul gregorian dată ce corespunde zilei de 1 meskerem în calendarul etiopian.

Creştinismul a pătruns în Etiopia odată cu botezarea unui dregător regal de către Sfântul Apostol Filip (F. Ap. 8, 27-39). La aceasta se adaugă propovăduirea Evangheliei de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, cel care a primit moartea martirică tocmai în Etiopia, unde a fost ars pe rug, potrivit unor istorisiri pioase.

În secolul al IV-lea, Sfântul Frumenţiu, hirotonit episcop de către Sfântul Atanasie al Alexandriei, l-a convertit la creştinism pe tânărul rege aksumit Ezana, acesta primind la botez numele Abreha („El a luminat“). În scurt timp, creştinismul a devenit religie oficială de stat, rămânând astfel până în 1974. Sfântul Frumenţiu este cunoscut şi astăzi de creştinii etiopieni ca Abba Salama (Părintele Păcii) şi Kassate Berhan (Aducătorul Luminii), iar Sfântul Atanasie, numit „Stâlpul Ortodoxiei“, este, de asemenea, cinstit în mod deosebit, mai ales datorită relaţiilor istorice cu Biserica Egipteană.

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here