“Orb, neghiob şi strâmt la minte…”

0
258

Nicolae Steinhardt Orb, neghiob şi strâmt la minteOrb, neghiob şi strâmt la minte, cum mă aflu, n-am fost totuşi atât de stupid şi neştiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: asta o fac doar şi păgânii.

Am fost însă îndeajuns de nepriceput şi de rătăcit în beznă spre a cugeta – ceea ce pare întru totul conform cu învăţătura creştină – că ni se cere să dăm din puţinul nostru, de nu şi din prea puţinul nostru. Ba am şi mers până la a mă învoi cu ideea că din pildă celor doi bani aruncaţi de femeia văduvă în cutia darurilor (Marc 12, 41-44; Luca 21, 1-4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toată avuţia noastră.

A fost nevoie să nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1998) pentru a înţelege, cutremurându-mă, înfiorându-mă, că Hristos ne cere cu totul altceva.

Şi anume: să dăm ce nu avem.

Orb, neghiob şi strâmt la minte am fost.

Şi ferecat în chingile bunului simţ celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut închipui că Hristos-Dumnezeul care a primit să Se întrupeze şi să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit şi mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prisosul ori puţinul avutului nostru ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de simple, de aparţinătoare lumii acesteia, de posibile adică?!

Paul Claudel nu ni-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeţi? Sunt imposibilul care vă priveşte?

Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: să dăm ce nu avem.

daruireDar să-l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului: să ştiţi, Părinte, că nu am nici credinţa, nici lumină, nici esenţa nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; nimic nu am.

Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumina; dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele şi semenul tău eşti dator să-l ajuţi cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, uşă a treia pe dreapta.

Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îţi lipseşte.

Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi şi tu.

“Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai.” “Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ţi lipsesc.”

“Cu ceea ce crezi că nu ai, dar care este, care va fi în tine.

Mai adânc decât adâncul şinei tale. Mai tăinuit, mai înfăşurat, mai limpede izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtăşie.”

Da, numai aşa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum întotdeauna ne-a învăţat: de vrei să cârmuieşti, slujeşte; de vrei să fii înălţat, smereşte-te; de vrei să mântuieşti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei să-ţi recâştigi nevinovăţia, recunoaşte-te vinovat) şi uluitor (de vei da ce nu ai, vei dobândi şi tu ceea ce ai dat altora).

Nicăieri, în afară de Evanghelii, nu cred să se fi vorbit mai răspicat şi mai creştineşte decât în micul poem al lui Michaux care mi-a stârnit stupefacţia şi entuziasmul.

Poate în unele fragmente din Fraţii Karamazov şi Demonii, poate Cervantes făurindu-l pe El nuestro Senor Don Quijote, El Christo espanol, poate Albert Camus în textul despre Oscar Wilde (intitulat Artistul în puşcărie) şi despre mergerea către Hristos nu prin suferinţă şi durere (cale bună, inferioară totuşi), ci prin exces de fericire şi în clipe de euforie (cale superioară). Nicăieri nu cred că vreun poet ori prozator să fi vorbit mai de aproape de Cel neapropiat.

Dând ce nu avem, dobândim, prin ricoşeu ceea ce – cu nemaipomenită sfruntare – ne-am încumetat a dărui altuia. Lecţia e valabilă pentru orice creştin, cleric sau mirean. Pentru monah îndeosebi. Să nu se îngrijoreze, să nu se sperie, să nu se frământe călugărul care îşi simte lăuntrul deşart, bântuit de neîncredere şi slăbiciune, cuprins de întuneric şi secetă; să nu ia câtuşi de puţin aminte la acestea toate. Ispite ale deznădejdii, netrebnice şiretenii ale celui rău şi uscat. Să dea celor care vin la el – în chilia lui, în grădina mănăstirii, pe cerdacul arhondaricului, la uşa altarului – ca să afle credinţă, întărire, lumina şi o brumă de speranţă – ceea ce ei aşteaptă de la el şi ceea ce el prea bine ştie că în clipa aceea se poate întâmpla să nu aibă. Să le dea. Şi, dându-le, se vor răsfrânge şi asupra-i, se va milui şi el din pomană făcută altuia.

“Dând lumina pe care nu o ai, o vei avea şi tu.”

Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lămureşte mai în adâncime textul de la Matei 25 despre Înfricoşată Judecată? Nu cumva cei buni au dat însetatului din apă de care şi ei duceau lipsa; înfometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol, haina după care şi ei jinduiau?…

Secretul vieţii se arată a fi: să îndrăzneşti a da ceea ce vremelnic se întâmplă să-ţi lipsească. Iată paradoxul creştin în toată plinătatea, splendoarea şi virtutea lui. Dar iată şi făgăduinţă uluitoare: dând ceea ce nu ai, dobândeşti ceea ce ai ştiut să dai din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupră-ţi, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată de oglindă – şi te înavuţeşte, te împlineşte, te covârşeşte.

inviereDesigur. Nici nu se putea altminteri! Cum oare am putut gândi măcar o clipă – necum ani de zile – că Hristos doreşte să dăm din ce avem: prisosul, puţinul, totul! Mare isprava, destoinică scofală! Prea omenească, sărmană, jalnică treaba. Altceva ni se cere: ce pare a fi cu neputinţă. Altceva ni se făgăduieşte: ceea ce nu-i de conceput şi de necrezut!

În adevăr, dând peste fire, luăm har peste har.

Cel slab, prin urmare, să rostească: “dă-mi, Doamne, când sunt descumpănit şi gol, voinţa şi neruşinare ca să pot da din ceea ce nu am. Tu fă că darul acesta al meu – paradoxal, absurd şi îndrăzneţ – să se întoarcă asupră-mi prin mila Ta care socoteşte înţelepciunea oamenilor drept nebunie şi adagiul “Nemo dat quod non habet” aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Tu care ceri numai imposibilul şi făptuieşti numai ce mintea omenească nu poate să priceapă”. (Părintele Nicolae Steinhardt)

Sursa  „Dăruind vei dobândi”

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here