Complexitatea omului de azi nu înseamnă ceea ce am putea crede că înseamnă, adică: distincţie în înţeles de superioritate, complexitate în înţeles de adâncime şi frumuseţe interioară. Complexitatea aceasta care era şi o sete de a se îmbogăţi, a pus omul sub povara unor elemente secundare, din afara fiinţei noastre morale, din afara nevoilor acestei fiinţe, l-au încărcat şi l-au prefăcut până la năruire.
Educaţia a fost făcută în raport cu unele valori la modă, de natură mai mult socială şi materială. Omul a avut o sete de a progresa, de a creşte chiar interior; omul a încercat să depăşească starea în care se afla dar nu în raport cu anumite valori spirituale permanente ci în raport cu oamenii. Etica modernă a avut la temelie nu atât o dorinţă sinceră de proprie depăşire ci mai mult o dorinţă de întrecere între oameni.
Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizaţie, cu atât el a devenit mai puţin stăpân pe sine, cu atât a fost mai puţin liber. Sufletul său aparent înălţat, devenise lipsit de putere, se subţiase şi se complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renunţând la ceea ce îi era esenţial, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumuseţe şi tărie. Viaţa interioară a omului a avut toate aparenţele unei creşteri adevărate; în realitate s-a petrecut o sărăcire şi anume din cauză că această creştere nu era organică ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambiţiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului.
A fi o fiinţă complexă nu este în sine o stare rea; dimpotrivă. Trebuie însă să fie rodul unei serioase şi fireşti creşteri interioare, creşteri a elementelor esenţiale, a stâlpilor vieţii noastre morale. Trebuie să fie o îmbogăţire a ceea ce ne aparţine esenţial. Altfel ajungem la tipul omului modem, prezent încă între noi şi specific tuturor epocilor decadente, omul descentrat în care viaţa este nefirească şi voinţa lipsită de îndrumare. Povara trufiei, povara propriilor creaţii ale omului, povara combinaţiilor şi construcţiilor aşa zisului progres cultural şi civilizator, apasă încă sufletul celor mai mulţi dintre noi.
În setea sa de progres şi de civilizaţie materială omul s-a descentrat, adică a confundat esenţialul cu secundarul, dând o atenţie deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond. Omul cetăţii de azi este un om făcut, este o fiinţă artificială. S-a construit înfruntând legile fiinţei sale morale. Tot ceea ce a fost adăugat nefiresc şi a împodobit sufletul său mândru, nu a făcut decât să-l scoată din făgaşul destinului său propriu, de om.
Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebuie să renunţe la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.
Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul fiinţei. De aceea Evanghelia, cartea simplităţii şi a permanenţei vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.
Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte viaţa din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentru că este în ea.
Simplitatea dă o siguranţă şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingentelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplităţii omul se împlineşte pentru că trăieşte firesc şi esenţial.
Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vieţii, aceea a , orizontului deschis. Sensul vieţii este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentru că cel dintâi păstrează legătura, directă cu viaţa, are totodată simţul realităţii aparenţe şi tainice. A fi simplu înseamnă a fi în viaţă, a fi în viaţă înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vieţii nu poate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii în distanţele mari ale lumii.
Din aceste elemente şi înfăţişări ale simplităţii înţelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumuseţe. Fiinţa sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neînţelese de acei care judecă după criteriile civilizaţiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adâncurile şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială el merge pe căile fireşti ale omeniei; cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.
”Îndemn la simplitate – Mărturisiri pentru un om nou” , Ernest Bernea
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
