„Omul se aseamănă cu Dumnezeu pentru că Dumnezeu Se aseamănă cu omul”

0
650

om2Dacă noţiunea biblică de „chip şi asemănare a lui Dumnezeu” este fundamentală în antropologia creştină, paradoxul face ca ea să fie şi mai importantă pentru antropologia ateistă. Într-adevăr, ateismul nu a negat niciodată asemănarea dintre Dumnezeu şi om. Pentru Nicolai Hartmann, Feuerbach sau Karl Marx, persoana umană este definită prin atribute specific divine: inteligenţă, libertate, creaţie, clarviziune profetică. Pentru Sartre, omul este esenţialmente „proiect”, deci libertate, ceea ce înseamnă că existenţa precede esenţa şi primează asupra ei. Este exact ceea ce afirmă Sfântul Grigorie de Nyssa cu privire la Dumnezeu: „Eu sunt Cel ce sunt, Cel care adună în El Însuşi întregul Fiinţei”.

În „Credinţa unui necredincios”, F. Jeanson afirmă: „Universul este o maşină de fabricat zei… Specia umană este capabilă să-L întrupeze pe Dumnezeu şi să-I confere o realitate”. Pentru Heidegger, mai pesimist, omul este un „zeu neputincios”, dar totuşi, zeu. Peste tot, omul, se gândeşte pe sine în relaţie cu Absolutul; ca să înţelegi omul, trebuie să înţelegi această relaţie. Se poate spune că, atât pentru credincioşi cât şi pentru atei, problema omului este de natură divino-umană. Dumnezeu este arhetipul sau idealul-limită al eului uman. Desigur, persoana umană are în ea ceva de ordinul absolutului; în felul ei, ea există în sine şi pentru sine: iată pivotul sistemului filosofic al lui Sartre.

Astfel, Dumnezeu şi omul se aseamănă; nici poeţii greci, nici scepticul Xenofan, nici Feuerbach, nici Freud nu au negat vreodată acest lucru. Problema este să ştii cine este creatorul cui…

Viziunea ateistă capătă o neaşteptată importanţă metodologică; într-adevăr, ateii îl identifică pe Dumnezeu cu omul, dar nu se opresc la enormitatea unei asemenea ecuaţii; trebuie să recunoaştem că, deşi afirmaţiile Bibliei şi ale Sfinţilor Părinţi sunt la fel de surprinzătoare, ateii sunt infinit mai consecvenţi decât creştinii.

Gândirea Părinţilor urcă până la relaţia dintre Dumnezeu şi Creaţie. Noţiunea biblică de „asemănare” condiţionează Revelaţia. Dacă Dumnezeu-Cuvântul este acel Cuvânt pe care Tatăl îl adresează copilului Său — omul – înseamnă că există o anumită conformitate, o corespondenţă între logos-ul divin şi logos-ul uman; acesta este temeiul ontologic al oricărei cunoaşteri omeneşti. Legile naturii sunt fixate de către Arhitectul divin, întrucât Dumnezeu este Creatorul, Poet al Universului, omul I se aseamănă, fiind şi el, în felul lui, creator şi poet.

Sfântul Grigorie Palama precizează: „Dumnezeul transcendent și incomprehensibil acceptă ca inteligenţa noastră să participe la El”. Mai mult: „Omul se aseamănă cu Dumnezeu pentru că Dumnezeu Se aseamănă cu omul”, afirmă Clement Alexandrinul. Dumnezeu a modelat fiinţa umană privind, în oglinda înţelepciunii Sale, umanitatea celestă a lui Hristos (v. Coloseni l, 15; I Corinteni 15, 47; loan 3, 13). Aceasta este menită să unească „toate cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni l, 10) – o „taină… pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci” (I Corinteni 2, 7): omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu în vederea întrupării care este necesară ca ultimă treaptă a comuniunii dintre Dumnezeu şi om. Icoana Maicii Domnului, Născătoarea de Dumnezeu – Theotokos – (de tipul Eleuosa, Milostiva) care îl ţine pe pruncul lisus, exprimă perfect acest fapt. Dacă avem naşterea lui Dumnezeu în om (Nativitatea), avem şi naşterea omului în Dumnezeu, prin înălţare.

Trebuie să fim atenţi la această viziune a Părinţilor conform căreia îndumnezeirea omului depinde de umanizarea lui Dumnezeu: „Omul este faţa umană a lui Dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie de Nyssa şi de aceea: „Omul, sortit să se bucure de cele dumnezeieşti, s-a înrudit prin fire cu cele la care urma să participe”. La fel, Sfântul Macarie: „între Dumnezeu şi om există cea mai strânsă rudenie”. Spiritul uman nu se împlineşte decât în „mediul divin”: „Contemplarea lui Dumnezeu este viaţa sufletului”.

Antropologia patristică se situează la acest nivel divin; ea ne uluieşte prin formulele ei incisive, paradoxale, de o maximă îndrăzneală. E suficient să reiei, oarecum la întâmplare, câteva teze binecunoscute, dar mereu surprinzătoare: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu după har şi să participe la viaţa divină”. „Omul este o fiinţă care a primit porunca de a deveni Dumnezeu”. „Omul trebuie să reunească natura creată cu energia divină necreată”. „Sunt om după fire şi Dumnezeu după har”. „Cel care participă la lumina divină devine el însuşi, într-un fel, lumină”. Microcosmos, omul este de asemenea microthėos, un „mic Dumnezeu”. În chiar structura sa, omul poartă o enigmă teologică: el este o fiinţă misterioasă, „omul cel tainic al inimii” (l Petru 3, 4) – definiţie pur apofatică, explicând interesul Părinţilor pentru imago Dei. Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, bogăţia „chipului” reflectă perfecţiunea divină în care converg toate bunătăţile şi evidenţiază puterea dumnezeiască a libertăţii de auto-determinare.

Atunci când omul spune „exist”, el traduce în termeni umani ceva din absolutitatea lui Dumnezeu, care spune: „Eu sunt Cel ce sunt”. Pentru Părinţi, acele formule erau „cuvinte de căpătâi”, cuvinte vitale primite şi trăite ca atare. Din păcate, în istorie se constată căderea de pe aceste piscuri ameţitoare în platitudinea teologiei de şcoală, în care aceste imagini de foc au devenit clişee fără viaţă, locuri comune folosite pentru a consolida cutare sau cutare poziţie teologică cerebrală, abstractă, polemică, fără nici o consecinţă tulburătoare sau revoluţionară pentru viaţa lumii.

Pe planul pietăţii obişnuite, ascetismul prost înţeles cade în obscurantism. Smerenia formală, înţeleasă ca legitimaţie a dreptei credinţe, conduce la un „barthism” ortodox în care omul – redus la mai nimic – nu poate decât să se anihileze sau să se revolte, în anumite curente pietiste, monofizismul nu a fost niciodată depăşit, luând forma unui „egoism transcedental” specific mântuirii personale. Vedem aici dispreţul monofizit faţă de trup şi de materie, fuga spiritelor pure spre cer, ignorarea culturii şi a vocaţiei omului în lume şi ostilitatea, sau chiar ura, faţă de femeie şi faţă de frumuseţe. „Iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om” (manikos ėros, după expresia lui Nicolae Cabasilas) la care se referă şi mitropolitul Filaret al Moscovei atunci când spune în chip minunat că: „Tatăl este Iubirea care răstigneşte, Fiul este iubirea răstignită, iar Sfântul Duh este puterea de neînvins a Crucii” – toată această religie a Iubirii răstignite s-a transformat, în mod curios, fie în religie „paternalistă” (cea a clericalismului), fie în religie a „Tatălui sadic” (teoria juridică a satisfacţiei, conform căreia Fiul „dă satisfacţie” sau „stinge mânia Tatălui”), o religie a legii şi a pedepsei şi a obsesiei iadului, o religie „teroristă”, în care Evanghelia este redusă la un sistem moralist… Chiar şi în secolul al XlX-lea teologia curentă spunea că „bogatul” reprezintă Providenţa divină, iar „săracii dau slavă lui Dumnezeu pentru a-i fi adus pe lume pe bogaţi”! Când consideri bogăţia şi sărăcia ca fiind instituită de Dumnezeu, nu poţi decât oscila între un Tată – tiran îngrozitor – şi un Părinte – patriarh molcom şi liniştitor.

Ori, adevărata tradiţie ne transmite tensiunea cu adevărat dialectică despre care vorbeşte atâta Sfântul Grigorie Palama: nu una sau alta dintre aceste ipostaze, ci ambele, în acelaşi timp. Este tensiunea dintre smerenia subiectivă şi faptul obiectiv al conliturghisirii, al împreunării creative şi poetice cu Dumnezeu. Trebuie să reînvăţăm antinomiile care le erau atât de familiare Părinţilor Bisericii.

Omul spune: „Sunt imperfect”, iar Dumnezeu îi răspunde: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48). Omul spune: „Sunt praf şi pulbere”, iar Hristos îi zice: „Voi sunteţi prietenii Mei” (loan 15, 14). „Suntem din neamul lui Dumnezeu”, spune Sfântul Pavel (Faptele Apostolilor 17, 28); iar Sfântul loan: „Ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi nu aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva”-(I loan 2, 27). „Port rana nedreptăţilor mele, dar sunt făcut după chipul slavei Tale negrăite” spune, sintetizând viguros, troparul slujbei de înmormântare.

Omul este creat şi totuşi necreat, căci „născut din apă şi din Duh”; e pământesc şi ceresc, creatură şi Dumnezeu în devenire. Îndrăzneala Părinţilor aprofundează aceste maxime şi adagii în dorinţa de a „nu ne întrista” şi de a nu „stinge Duhul Sfânt”.

Desigur, viziunea răsăriteană despre theosis nu este o soluţie logică, sau un concept, ci o soluţie de viaţă şi de har, soluţie antinomică precum toate harismele, fiindcă se reclamă de la antinomia divină însăşi. Părinţii au sesizat aceasta atunci când au spus că Numele lui Dumnezeu este corelativ lumii. După cum Dumnezeu poate fi, simultan, absolut şi relativ – Dumnezeu al istoriei şi Dumnezeu în istorie – taina Iubirii sale transcende propria Lui absolutitate, îmbiindu-L spre starea de Părinte. La fel, spus-a Sfântului Efrem Sirul: „Orice Biserică este o Biserică a păcătoşilor şi a celor trecători” se poate pune de acord cu cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog: „cu adevărat, mare este taina unui Dumnezeu printre oameni, Dumnezeu printre cei îndumnezeiţi”: în ambele cazuri misterul este unul şi acelaşi.

Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here