Nu există lumină pură – Pablo Neruda

0
397

omul și poeziaÎn cursul acelei lungi călătorii (viața) am întâlnit proporțiile necesare pentru alcătuirea unui poem. Eu cred că poezia e o acțiune, trecătoare și solemnă, în care intră în egală măsură singurătate și solidaritate, sentiment și acțiune, intimitatea de unul singur, intimitatea omului și secreta revelație a naturii. Și gândesc cu nu mai puțină credință că toate acestea sunt susținute – și omul cu umbra lui, și omul cu conduita lui, și omul cu poezia lui – de o comunitate ce se extinde permanent, într-un efort care va tinde totdeauna să reunească în noi și realitatea și visurile, pentru că în acest fel poezia ne unește și ne amestecă. – Pablo Neruda

Omul și poetul Neruda

NAȘTERILE

Niciodată nu ne aducem aminte că am murit.

Câtă răbdare am avut
să socotim
și să rânduim
numerele, zilele
anii și lunile,
părul, gurile pe care le-am sărutat,
iar minutul când vom muri
o să rămână neconsemnat:
îl vom da altora în amintire,
sau îl lăsăm pur și simplu în grija apei,
a apei, a aerului, a timpului.
Nu avem amintiri nici
de la nașterea noastră,
oricât de important și de proaspăt a fost
faptul că ne-am născut,
nu ne aducem aminte niciun detaliu,
nu am păstrat nicio ramură
din acea primă lumină…

Se știe doar că ne naștem.

Se știe că în acea încăpere
sau în acea pădure
sau în cocioaba din acel cartier de pescari
sau pe trepidantele plantații de trestie de zahăr
deodată se face simțită o tăcere extrem de stranie
un minut solemn de lemn
iar o femeie se așază să nască.

Se știe doar că ne-am născut.

Însă din teribila zdruncinătură
a trecerii de la a nu fi la a fi,
la a avea mâini
a vedea, a avea ochi,
a mânca, a plânge și a se deșerta
și a iubi și a iubi și a suferi și a suferi,
de la acea tranziție sau înfrigurare
a conținutului electric care asumă
un corp ce este mult mai mult decât cupă vie (…)

Nu-ți amintești nimic altceva decât viața ta.

NOAPTEA

Nici să visez nu vreau, nici să știu.
Cine să mă învețe cum să nu fiu,
sau cum să trăiesc fără să trăiesc?

Cum de durează apa, cum?
Care ar putea fi el cerul pietrelor?

Imobil, așteptând însă ca migrațiile
să își oprească destinul lor,
iar apoi călătorind drept în vânt
prin înghețate arhipelaguri.

Imobil, dar cu o viață secretă,
cum ar fi un oraș subteran
obosit de propriile sale străzi
acolo jos ascunzându-se bine
cine-ar putea spune că el există?
Cum el n-are nici prăvălii și nici mâini
tăcerea lui e și propria lui mâncare.

A fi invizibil din vreme-n vreme,
a vorbi fără de cuvinte, a nu-nțelege
decât anumiți picuri reci de la ploaie
sau de ce iese o anumită umbră.

Te invit să citești mai multe articole de la rubrica Literatură.

A consemnat Mihaela Mușetescu