Omul – fiinţă utopică

0
89

Omul – fiinţă utopică.
În admirabila sa carte, Omul ca fiinţă utopică, Ortega y Gasset, unul dintre cei mai mari gânditori ai secolului al XX-lea, vorbind despre cele două categorii de idei care guvernează viaţa omului, introduce noţiunea de „ocurenţe”. Există deci ideile pe care le dobândim în cursul existenţei noastre, care posedă o anumită treaptă de intelectualitate, conform culturii pe care ne-o însuşim, şi conţin diferite grade de adevăr, de conformitate cu realitatea.

Dar, după cum spune filozoful spaniol, omul exista încă înainte de momentul în care descoperă ideile şi le însuşeşte, le face ale sale.

Ce se întâmplă însă cu certitudinile care există deja în om? De ce le înăbuşim, punând în locul lor plecăciuni în faţa falselor valori? De ce trecem peste certitudinile pe care nu le avem, dar care ne au ele pe noi, care ne-ar îngădui să fim conştienţi de realitatea uneori aspră, fără a fi îndemnați cu tot dinadinsul să remarcăm altitudinea pe care am atins-o în urcuşul neîntrerupt către desăvârşire?

Ele sunt cele pe care Domnul le-a rânduit să ne sprijine, să ne dăruiască convingeri, să ne ferească de îndoieli, să fie pentru noi treptele ascensiunii ostenitoare pe care orice om ar trebui să pornească, pentru că ea dă sensul real al existenţei.

Poate că ele ar trebui să devină ocurenţe, atât de fireşti, încât să nu ne mai facem unmerit special din ele. Încât să lăsăm deoparte laudele sforăitoare, care strâmbă cărarea atâtor suflete, întorcând-o spre pierzanie.

Spre deosebire de ideile, nu totdeauna cu caracter definitiv, care străbat viaţa, mentalitatea, existenţa, fiind influenţate de o sumedenie de factori, mentalitate, grad de cunoştinţe, instrucţie etc., şi ca atare supuse diverselor stadii de evoluţie ale omului, numai câteodată benefice, există aceste idei ocurente, despre care vorbeşte filozoful spaniol.

Le-am putea numi eventual certitudini, dacă le-am fi dobândit în acelaşi mod ca şi pe celelalte, adică într-un proces conştient şi voluntar. Dar ele există în noi, fără a fi conştienţi că le-am acceptat, că le-am primit, că ne trăim viaţa conform lor.

Ele există, pur şi simplu, în noi şi nici nu le înregistrăm prezenţa. Nici nu ne închipuim cum am arăta fără ele…
Ortega y Gasset subliniază banalitatea lor, de fapt unul dintre stâlpii pe care se clădeşte viaţa noastră de zi cu zi. El accentuează, de pildă, că sunt prezente în cele mai obişnuite acţiuni ale noastre, fără ele nu s-ar putea, şi nici măcar nu ne dăm seama de faptul că sunt cărămizile cu care ne clădim toate momentele existenţei. Ne hotărâm deci să plecăm de acasă, spune el.

Deschidem uşa, păşim pe trotuar şi duşi am fost… Strada există, nici măcar nu ne dăm osteneala să-i înregistrăm prezenţa…

Şi dacă am constata dintr-odată că nu e, că a dispărut? Ne gândim vreo clipă că, odată poarta deschisă, vedem că lipseşte strada, trotuarul din faţa ei? Gândindu-mă bine, înţeleg că aceste ocurenţe nu sunt atât de banale, simple şi lipsite de miez esenţial, pe cât vrem să credem, împingându-le la periferia gândirii noastre, unde să ocupe un rol nesemnificativ.

Nesemnificativ, oare? Putem asocia nesemnificativul cu fundamentalul? Nu sunt oare noţiuni care se exclud?

Ne-am construit un sistem de valori care se exclud între ele? Am simplificat noţiunile, facându-le să nu conţină decât un sens strict, precis, fără nuanţe. Ce rămâne din semnificaţia lor? Din „bine” şi „rău”? Înţelegem adâncimea lor? A faptului că noţiunile de bine sau rău sunt limitate doar la suprafaţa exprimărilor? La superficialitatea posibilităţilor noastre de exprimare?

Ne mulţumim cu vocabularul dincolo de care nu se mai poate adăuga nimic! Şi de abia atunci când încercăm a surprinde alte faţete ale realităţii, pricepem că nici pe departe nu putem spune ceea ce am vrea să spunem, ceea ce ar trebui să spunem.

Ca şi cum am împrejmuit o grădină în care nu cresc flori, vegetaţie bogată, ci doar câteva smocuri de iarbă săracă aproape uscată.
Nu numai atât. Realitatea dramatică arată că omul are tendinţa să minimalizeze tot ce nu e spectaculos în viaţa sa. Reluând exemplul dat de filozoful spaniol, cine nu se ştie fericit că la poartă îl aşteaptă o maşină pe care şi-a cheltuit toate economiile, pentru a stârni laudele (de ce nu şi invidia celorlalţi!)? Dar dacă îl aşteaptă o rablă pe care nu ştie dacă o va putea porni? S-a întrebat vreodată ce s-ar întâmpla dacă n-ar exista carosabilul, pe care să plece cu maşina?

Întrebarea pe care nu şi-o pune nu s-ar dovedi în acest caz esenţială?
În cele din urmă trebuie să acceptăm că, aşa cum spune Ortega y Gasset, aceste ocurenţe modelează viaţa noastră.

Că ele alcătuiesc un cadru obligatoriu fără de care nimic nu ar fi posibil. Nu trebuie să le asociem doar cu situaţii curente, cu întâmplările zilnice, fără semnificaţii mai profunde. Dimpotrivă, ocurenţele alcătuiesc materialul de construcţie în care ne clădim convingerile, modelele de viaţă, certitudinile potrivit cărora vom lua atitudine în cele mai grave momente.

Sunt pietrele de temelie, fără de care construcția fragilă a vieţii noastre s-ar prăvăli, ca orice grămadă de fapte adunate la întâmplare, care nu se susţin şi nu ne susţin.

Fuga noastră de banal ne conduce exact în miezul banalului. Şi, până la urmă, nici nu mai ştim dacă acest epitet se potriveşte. În definitiv, ce este banalul? Există cu adevărat? Sau, mai bine, îl căutăm acolo unde credem că îl găsim? Iată o altă complicaţie a existenţei noastre, pe care ne-am silit să ne-o ordonăm, s-o facem să defileze în rânduri strânse, bine alcătuite.

Ţinând seama de această construcţie a existenţei noastre, transpunând-o pe alte planuri, ajungem la concluzia că asemenea unor informaţii care ni se par atât de evidente, încât nici nu le luăm în seamă, se află în viaţa noastră unele subiecte care alcătuiesc fundamentul credinţelor noastre, al convingerilor noastre, a însuşi modului în care ne trăim viaţa de aici, pregătindu-ne pentru cea viitoare.

Ca atare, le acceptăm ca evidente în atitudinile, în înfăptuirile noastre. Nu le mai punem la îndoială, înţelegem instinctiv că ele sunt modelul, prototipul vieţii îndreptate către un anumit ţel şi nu către o harababură, în care nu ştim de fapt nici ce voim, nici încotro ne îndreptăm, nici ce ne aşteaptă. Spre ele trebuie să privim, ca la un îndreptar definitiv. De la ele trebuie să învăţăm, pentru că exemplul lor durează şi după ce nu mai sunt şi ne dau certitudini, întocmai ca atunci când ar fi zilnic printre noi.

Asemenea unor mari personalităţi de care vorbeam mai sus, pietre de hotar, care limitează ceea ce trebuie să fim, să devenim, de ceea ce inconştienţa ne îndeamnă să lăsăm să ne dizolve în haos?

Ele sunt exemplele către care ar trebui să privim, acele „de la sine înţeles” sub modestia cărora se ascunde valoarea adevărată, pe care o pierdem, din păcate. Ne-am deprins a o confunda cu imagini de show, de spectaculozitate, ieftine, care ne taie răsuflarea. Şi uităm că ea e întovărășită de modestie, de smerenie.

Ne-am deprins a ne simţi cutremuraţi de aparenţe care ne ameninţă cu focul iadului, cu acţiunea duhurilor necurate, dezlănţuite asupra noastră drept pedeapsă că nu respectăm suficient gesturile teatrale.

Toate, ca să ne arate cât de păcătoşi suntem în comparație cu aceste aparenţe. Şi uităm că există şi vameşi, nu numai farisei, uităm că admirăm trepte care duc cu siguranţă spre iad. Uităm că sfinţenia e smerită, modestă, vrea să treacă neobservată. Uităm că, dacă te laudă oamenii, nu te mai laudă Dumnezeu.

Ar fi şi acesta un pericol de care nu ne ferim. Acela de a introduce în rândul ocurenţelor noastre nevoia de extraordinar.

Cum spuneam mai sus, orice, doar spectaculos să fie. De aceea se trece sub tăcere reala valoare. Mass-media e plină de relatări ale minunilor, ale senzaţionalului, pe care le receptăm cu sfială ca şi cum n-ar fi doar demonstraţii false pe care unii şi alţii au vrut cu tot dinadinsul să le prezinte drept convingeri adevărate.

Cred că trebuie să ne întoarcem la reflecţiile lui Ortega y Gasset asupra ocurenţelor. Spuneam odată că nimic nu e mai important decât o normalitate a binelui.

Că a trăi obişnuit, modest şi, hai să spunem „banal” dovedeşte adevăratul curaj al vieţii. Curajul de a trăi cu convingerea că Dumnezeu cunoaşte totul despre noi, că ne ascultă şi ştie ce ne este de folos. Curajul de a fi conştienţi că El este Părintele nostru.

De a trece această convingere în rândul ocurenţelor noastre. Ocurenţa fundamentală a vieţii noastre, „Ocurenţă” cu majuscule. Înţelesul de la sine al Prezenţei divine alături de noi. Aceasta este taina fundamentală a vieţii noastre, care ne ajută să fim indivizi distincţi, deosebiţi de toţi ceilalţi, ființe unice aşa cum a dorit Dumnezeu să fim.

De abia la maturitate poţi eventual să înţelegi că şi în copilărie simțim instinctiv nevoia de certitudinea pe care o simțim explicit mai târziu, de a nu fi doar un număr într-o listă de numere, o entitate repetabilă, chiar şi sub altă formă, într-un soi de existenţă pasivă, impersonală, care revine mereu, eraorea tragică a unei pseudo-existenţe.

A fi tu însuți, unic, inimitabil, deosebit, personalitate definitivă în faţa Domnului şi nu o peregrinare într-o serie de existenţe fade, care nu se deosebesc între ele, care nu spun nimic, un haos minuscul aflat într-un alt haos, mai mare, fără sens, fără ţintă, fără culoare.

Căci fiii Domnului nu pot să fie decât unici, într-o relaţie reciprocă, biunivocă, în care primim şi dăm totul. Şi atunci ne întrebăm care vor fi, oare, roadele acestei „educaţii”, despre care cel mai nevinovat lucru care se poate spune este „inconştientă”. Inconştientă şi catastrofală!

Pericolele sunt numeroase. Cursele care ni se întind, la fel.

Într-o emisiune discutabilă a unei televiziuni occidentale, diverse celebrităţi sunt depuse în mijlocul junglei, cu toate mizeriile ei posibile şi puse să reziste acolo vreo două săptămâni, să n-aibă mai nimic de mâncare, să doarmă pe pământul gol, să înghită viermi, păianjeni etc., dovedindu-şi „rezistenţa”.

Când nu mai suportă, pot spune: „sunt un star, scoateţi-mă de aici!” şi de îndată sunt transportate în hoteluri de lux, cu tot confortul.

Aceste cuvinte mi-au adus totdeauna aminte de persoane foarte venerate de unii, care spun cam acelaşi lucru: „Sunt un sfânt, scoateţi-mă din anonimat”. Şi de îndată se porneşte o armată de jurnalişti, publicişti, sau cum să le mai zicem, care le ridică osanale şi care îi transportă, de pe pământul mocirlos al anonimatului, în confortul veneraţiei publicului.

Avem destule exemple, din păcate. Şi care contribuie la degradarea unei existenţe rectilinii în care onestitatea nu e doar o vorbă goală. Nu se poate trece cu vederea nici peste problematica acută din diaspora unde criteriile existenţei sunt şi mai greu de definitivat, ca într-o ecuaţie cu mai multe necunoscute.

Amintindu-ne de sociologul elveţian Peter Gross, care se întreabă dacă, după două mii de ani de creştinism în lumea noastră secularizată mai există fenomene religioase, respectiv, dacă „solia foarte specifică de mântuire a creştinismului mai are un viitor”, ne mai mirăm că răspunsul lui este mai de grabă pesimist?

Alte articole aici.

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here