Omul este o făptură care a primit porunca să ajungă dumnezeu

0
259

om2Ca chip al lui Dumnezeu, omul este o fiinţă personală, aşezată în faţa unui Dumnezeu personal. Dumnezeu Se adresează lui ca la o persoană şi omul Îi răspunde ca o persoană. Omul, spunea Sfântul Vasile, este o făptură care a primit porunca să ajungă dumnezeu. Dar această poruncă adresată libertăţii omului nu este o constrângere. Fiinţă personală, omul poate să primească sau să respingă voinţa lui Dumnezeu. El va rămâne o persoană, oricât de mult s-ar îndepărta de Dumnezeu, devenind prin firea sa neasemănător Lui, ceea ce înseamnă că chipul lui Dumnezeu nu poate fi distrus în om. El va rămîne de asemenea o fiinţă personală, îndeplinind voinţa lui Dumnezeu, realizând asemănarea desăvârşită cu El în firea sa, căci, după Sfântul Grigorie de Nazianz, „Dumnezeu a cinstit pe om dându-i libertatea, pentru ca binele să aparţină în mod propriu celui care îl alege nu mai puţin decât Aceluia care a aşezat pârga (începutul) binelui în fire“. Astfel, fie că alege binele sau răul, fie că realizează asemănarea sau neasemănarea, omul îşi va stăpâni firea în chip liber, pentru că este o persoană făcută după chipul lui Dumnezeu. Totuşi, persoana neputând fi despărţită de firea care există în ea, orice nedesăvârşire, orice neasemănare a firii va mărgini persoana, va întuneca „chipul lui Dumnezeu“. Într-adevăr, dacă libertatea ne aparţine, dat fiind că suntem persoane, voinţa prin care acţionăm este o facultate a firii. După Sfântul Maxim, voinţa este „o putere firească ce se îndreaptă către ceea ce este conform firii, putere care îmbrăţişează toate însuşirile fireşti ale firii“. Sfântul Maxim Mărturisitorul deosebeşte această voinţă firească, care este dorinţa de împlinire a binelui spre care tinde orice natură raţională, de voinţa care alege proprie persoanei. Firea vrea şi activează, persoana alege; persoana primeşte sau respinge ceea ce vrea firea. Totuşi, după Sfântul Maxim, această libertate de alegere este deja o nedesăvârşire, o mărginire a adevăratei libertăţi. O fire desăvârşită n-are nevoie să aleagă, pentru că ea cunoaşte în chip firesc binele; libertatea sa este întemeiată pe această cunoaştere. Liberul nostru arbitru dovedeşte nedesăvârşirea firii omeneşti căzute, pierderea asemănării cu Dumnezeu. Această fire fiind întunecată prin păcat, nemaicunoscând adevăratul bine, tinzând de cele mai multe ori către ceea ce este „potrivnic firii“, persoana umană se găseşte totdeauna înaintea necesităţii de a alege; ea va înainta dibuind. Noi numim această nehotărâre în urcuşul spre bine „liberul arbitru“.

Persoana chemată la unirea cu Dumnezeu, la asemănarea desăvârşită a firii sale cu firea dumnezeiască prin har este unită cu firea trunchiată, deformată de păcat, sfâşiată de dorinţe potrivnice. Cunoscând şi voind prin firea nedesăvârşită, ea este practic oarbă şi neputincioasă, nu mai ştie să aleagă binele şi cedează prea adesea pornirilor firii devenite sclava păcatului. Astfel, ceea ce este în noi după chipul lui Dumnezeu este târât în prăpastie, rămânând totuşi liber să aleagă, să se întoarcă din nou spre Dumnezeu. Omul a fost creat desăvârşit. Aceasta nu înseamnă că starea sa primordială coincidea cu scopul ultim, că a fost unit cu Dumnezeu încă din clipa creaţiei. Înainte de păcat, Adam nu era nici „fire curată“, nici om îndumnezeit. Cum am spus deja, cosmologia şi antropologia Bisericii de Răsărit au un caracter dinamic care exclude orice simplă juxtapunere între noţiunile de fire şi har: acestea se întrepătrund, una există în cealaltă. Sfântul Ioan Damaschinul vede o taină de nepătruns în faptul că omul a fost creat „ca să se îndumnezeiască“, tinzând la unirea cu Dumnezeu. Desăvârşirea firii dintâi se exprima înainte de toate în această facultate de a comunica cu Dumnezeu, de a se uni din ce în ce mai strâns cu deplinătatea dumnezeirii care trebuia să pătrundă şi să transfigureze natura creată. Sfântul Grigorie de Nazianz se gândea la această facultate supremă a sufletului omenesc atunci când vorbea despre Dumnezeu Cel care insuflă cu suflarea Sa „partea dumnezeirii Sale“, harul prezent de la început în sufletul vrednic să primească în el şi să-şi împroprieze această energie îndumnezeitoare. Căci persoana umană era chemată, după Sfântul Maxim, „să unească prin iubire firea creată cu firea necreată, făcându-le să se arate în unitate şi identitate prin dobândirea harului“.

Unitatea şi identitatea se raportează aici la persoană, la ipostasul uman. Omul trebuia deci să unească prin har două firi în ipostasul creat, să ajungă un „dumnezeu creat“, un „dumnezeu prin har“, spre deosebire de Hristos, persoană divină care a asumat firea umană. Conlucrarea celor două voinţe era necesară pentru a ajunge la acest scop: pe de o parte, voinţa dumnezeiască îndumnezeitoare dând harul prin Duhul Sfânt prezent în persoana umană; pe de altă parte, voinţa omenească, care se supune voinţei lui Dumnezeu primind harul, dobândindu-l, lăsându-l să-i pătrundă în întregime firea. Fiind o putere lucrătoare a firii raţionale, voinţa va acţiona prin har în măsura în care firea va participa la har şi va ajunge la asemănare prin „focul schimbării“203. Părinţii greci înfăţişează firea omenească uneori ca pe un compus din trei părţi: minte, suflet, trup, alteori ca pe o unire a sufletului cu trupul. Deosebirea dintre adepţii trihotomismului şi ai dihotomismului se reduce, în definitiv, la o chestiune de terminologie: dihotomiştii văd în minte o facultate superioară a sufletului raţional, facultate prin care omul intră în legătură cu Dumnezeu. Persoana sau ipostasul uman cuprinde părţile acestui compus natural, ea se exprimă în totalitatea fiinţei umane care există în ea şi prin ea. Chip al lui Dumnezeu, ea este principiul statornic al firii dinamice şi schimbătoare, totdeauna atrasă de către voinţă spre un scop din afară. Se poate spune că chipul este o pecete dumnezeiască care marchează firea punând-o într-o legătură personală cu Dumnezeu, legătură absolut unică pentru fiecare fiinţă. Această legătură se va săvârşi, se va realiza prin voinţa care rânduieşte firea în ansamblul ei spre Dumnezeu, în care omul trebuie să-şi găsească deplinătatea fiinţei sale. „Sufletul omenesc, spune Sfântul Tihon de Voronej (veacul al XVIII-lea), fiind un duh făcut de Dumnezeu, nu-şi poate găsi mulţumirea, liniştea, pacea, mângâierea nici bucuria în nimic decât în Dumnezeu, care l-a creat după chipul şi asemănarea Sa. O dată separat de El, sufletul încearcă să-şi găsescă plăcerea în făpturi şi se hrăneşte din patimi ca din roşcove – hrană pentru porci –, dar negăsind adevărata linişte, nici adevărata mulţumire, moare până la urmă de foame. Căci sufletului i se potriveşte o hrană duhovnicească“. Mintea trebuia să-şi afle hrana în Dumnezeu, să trăiască în Dumnezeu; trebuia ca sufletul să se hrănească din minte; trebuia ca trupul să trăiască din suflet – iată care era rânduiala dintru început a firii nemuritoare. Întorcîndu-se de la Dumnezeu, mintea, în loc să comunice hrana sa sufletului, începe să trăiască pe socoteala sufletului, hrănindu-se din substanţa sa (este ceea ce numim de obicei „valori spirituale“). Sufletul, la rândul său, începe să trăiască din viaţa trupului – aceasta este obârşia patimilor; în sfârşit, trupul, fiind silit să-şi caute hrana în afară, în materia neînsufleţită, află până la urmă moartea. Compusul omenesc se destramă.

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit                

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here