Omul cu adevărat rațional are o singură grijă

Grija omului trebuie să fie de a-L asculta pe Dumnezeu

0
196
Grija omului
Grija omului

Grija omului trebuie să fie de a-L asculta pe Dumnezeu

 Grija omului -”Omul cu adevărat rațional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor și să-I placă. Și numai la aceasta își deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulțumindu-I pentru o așa mare purtare de grijă și pentru cârmuirea tuturor.  Pentru că e nepotrivit să mulțumim pentru sănătatea trupului, doctorilor care ne dau leacuri amare și neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulțumim pentru cele bune.

Căci în cunoștința și în credința cea către Dumnezeu stă mântuirea și desăvârșirea sufletului.” (Sf. Antonie cel Mare, Învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare, în 170 de capete, 2.)

Negrija paralizează cunoștința

Printre uriașii care merg înaintea oricărui păcat, Sfinții Părinți ai secolului al IV-lea d.Hr. menționează într-un glas neștiința, uitarea și negrija, sau nepăsarea, nesimțirea, cum i s-ar spune astăzi. Obișnuit să meargă la rădăcină, la esență, Sf. Antonie nu se preocupă în primul rând de neștiință și uitare, mai ales la oamenii raționali, obișnuiți să învețe și să nu uite, ci de negrijă, acea patimă care paralizează cunoștința.

Grija omului  trebuie să fie ocupația dedicată mântuirii

Desemnând această singură grijă, Sf. Antonie reliefează preocuparea de căpetenie a credinciosului care dorește să înainteze în cunoștință. Aceea de a nu rămâne posesorul unui cumul de informații, fără să le pună în aplicare. Un caz extrem înregistrează Patericul în persoana fratelui care nu citea următorul verset din Scripturi până nu reușea să îl pună în aplicare pe precedentul. Însuși cuvântul ”grijă” arată că rațiunea posedă o sinapsă deschisă mereu spre împreună-lucrare cu celelalte compartimente ale ființei omenești.

“Spre aceasta mă ostenesc și mă lupt, potrivit lucrării Lui, care se săvârșește în mine cu putere” – Sfântul Apostol Pavel

În acest efort, omul nu rămâne autonom, ci teonom și teocentric. Dincolo de exprimarea teologică, vorbim de acel efort al omului de care vorbește neobositul Apostol Pavel: ”pe El noi Îl vestim, sfătuind pe orice om și învățând pe orice om, întru toată înțelepciunea, ca să înfățișăm pe tot omul desăvârșit, în Hristos Iisus. Spre aceasta mă ostenesc și mă lupt, potrivit lucrării Lui, care se săvârșește în mine cu putere” (Coloseni 1: 29). Credinciosul încearcă să țină ritmul pe care Dumnezeu i-l cere și i-l imprimă, ritm conform cu scopul generos al desăvârșirii și cu resursele tot de El rânduite la naștere și apoi la Botez. Alegerea sa dictată de iubire (Ioan 14: 23-24) este, se poate spune, de a-și alege stăpânul, un stăpân care mai nou l-a înfiat și l-a făcut prieten (Ioan 1: 12 și 15: 13-15).

Ascultarea de Dumnezeu trebuie să fie grija omului

Strădania de a-I fi plăcut, este  grija de căpetenie, care eficientizează la maxim efortul omenesc. Îi asigură credinciosului maxima creștere duhovnicească, cea mai mare devenire spirituală, sau cea mai fructuoasă dezvoltare personală. Opțiunea se face cât se poate de rațional, investiția și câștigul răspunzând celor mai pretențioase așteptări. Când Sf. Petru a întrebat direct ce va dobândi el și ceilalți care lasă în urmă bunuri și familie, Mântuitorul i-a răspuns că avansul se va constitui dintr-o răsplată însutită. Și plata dintr-o nouă și fericită viață, cea veșnică (Marcu 10: 29-30).

Nu există mai mare dragoste decât grija omului pentru dragostea cea dumnezeiască

 De aceea creștinul vrea să fie bineplăcut Domnului, pentru a o primi și simți. Nu există voință și lucrare mai măreață decât cea divină. Deci asocierea, împreună-lucrarea cu Dumnezeu, statornicia și raportarea la Sf. Treime și lucrările ei, ne va face părtași la această voință și lucrare. La viața divină în definitiv (I Corinteni 3: 6-15) și va produce acea rodire exponențială de care vorbește pilda semănătorului, rodul însutit, prin răbdare (Marcu 4: 8 și Luca 8: 15).

Efortul de ascultare trebuie să fie constant

În efortul de ascultare și viață bineplăcută lui Dumnezeu, omul rațional urmărește să capete deprinderi, obișnuințe, deoarece, după glasul altui Sfânt Părinte filocalic, acestea schimbă firea. O modelează, ori este nevoie de această schimbare dacă omul vrea să fie părtaș dumnezeieștii firi, scăpând de limitările și stricăciunea materiei (II Petru 1: 4). Nu ajung gesturile de ascultare a poruncilor, ori de fapte bineplăcute lui Dumnezeu, avem nevoie de constanță, regularitate.

Omul primește răsplată însutită, dar într-un veac de prigoniri

Ceea ce poate și trebuie să întoarcă omul rațional  lui Dumnezeu este recunoștința, mulțumirea. Sf. Antonie indică și câteva ingrediente ale acestei recunoștințe. Ea trebuie să fie nediscriminatorie – include și plăcute și neplăcute. Și conștientă în detaliile și resorturile sale, depășind durerile de care alipirea de Dumnezeu nu scapă niciodată. Din același răspuns al Mântuitorului către Sf. Petru, pe care l-am menționat, se desprinde atenționarea că omul primește răsplată însutită, dar într-un veac de prigoniri. De mic copil, creștinul rațional  a învățat lecția recunoștinței pentru binele făcut, chiar dacă acesta a fost asociat cu o durere inevitabilă, iar acum i se cere să fie recunoscător Celui care îl vindecă, uneori cu medicamente amare, conștientizând nevoia și folosul acestor leacuri.

Mântuirea și desăvârșirea

Mai mult, mulțumirea posedă și o dimensiune doxologică, de slăvire a lui Dumnezeu pentru purtarea Lui de grijă și pentru faptul că aceasta include pe creștinul dreptslăvitor. Nu degeaba există acest pios obicei de a folosi cât mai des formule de genul ”slavă Domnului” și ”slavă Ție, Doamne” ca exercițiu de mulțumire și slăvire, cu grija omului de a nu se ajunge la formalism și prețiozitate verbală.

În final, Sf. Antonie punctează cele două scopuri ale vieții creștinului: cel imediat, mântuirea, și cel final, desăvârșirea. Nu este indicat să ne concentrăm numai pe primul, deoarece pierdem din vedere tabloul de ansamblu. Și ne dozăm forțele pentru un scop minimal, atingerea stării de dreptate și grija omului pentru  câștigarea mântuirii.

Sfințenia trebuie lucrată

Desăvârșirea, sfințenia, starea de fiu și prieten al lui Dumnezeu, frate mai mic al Unuia-Născut Fiul lui Dumnezeu, nu se cuvine a se pierde din vedere. Momentul în care primim binecuvântarea duhovnicului pentru a ne împărtăși, reprezintă o treaptă de odihnă scurtă și de respiro, nu așteaptă doar împlinirea personală a omului rațional, ci întâlnirea și unirea definitivă cu dulcele Iisus. A refuza ajutorul părintelui sufletesc și a percepe ca pe o violentare a vieții duhovnicești insistența lui de a ne conduce pe trepte mai înalte ne va păgubi în final.Ne va păgubi  de roadele dobândite cu durere și trudă, precum și de acoperământul lui, la un moment dat.

Credința se referă la efortul de asceză

Avva Antonie menționează și cele două componente principale ale vieții duhovnicești, credința și cunoștința. Credința se referă la efortul de asceză, nevoință și curățire de patimi, la fapta cea bună care se preface în virtute, la frica de Dumnezeu, evlavie și viețuirea în ritmul Bisericii. Cunoștința privește efortul de identificare a rațiunilor dumnezeiești în creație, de adâncire a resorturilor și legităților vieții creștinești, mărturisirea credinței și unirea cu Dumnezeu în rugăciune, până pe treptele cel mai înalte. Pe măsură ce ne vom adânci în paginile Filocaliei, cele două noțiuni și înțelesul lor practic vor deveni mai familiare. Sintetic, credința este despătimirea și făptuirea, iar cunoștința – contemplația, unirea cu Dumnezeu.

Pr. George Chirița

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here