Crearea după chipul și asemănarea cu Dumnezeu presupune comuniunea cu El

0
798
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Omul-dupa chipul si asemanareaDacă omul conţine în el toate elementele din care este alcătuit universul, totuşi nu în această calitate constă adevărata sa desăvârşire, titlul său de glorie.

„Nu este nimic remarcabil – spune Sfântul Grigorie de Nyssa – în a vrea să faci din om chipul şi asemănarea universului; căci pămîntul trece, cerul se schimbă, şi conţinutul lor este la fel de trecător ca şi forma care le conţine…“.

„Se spunea: omul este un microcosmos… şi, crezând că preamăresc natura umană prin acest nume pompos, nu s-a observat că omului i se confereau în acelaşi timp calităţi proprii ţânţarilor şi şoarecilor“.

Desăvârşirea omului nu constă în faptul că el este asemănător cu totalitatea creaturilor, ci în ceea ce îl deosebeşte de cosmos şi-l face asemănător Creatorului.

Revelaţia ne învaţă că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Toţi Părinţii Bisericii, atât cei din Răsărit, cât şi cei din Apus, sunt de acord să vadă în actul creaţiei omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu o oarecare orânduire, un acord primordial între fiinţa omenească şi Fiinţa dumnezeiască. Totuşi, punerea în valoare teologică a acestui adevăr revelat va fi deseori diferită în tradiţiile răsăriteană şi apuseană, deşi deloc contradictorie.

Gândirea Sfântului Augustin, plecând de la chipul lui Dumnezeu din noi, va căuta să formeze o noţiune despre Dumnezeu încercând să descopere în El ceea ce se găseşte în sufletul făcut după chipul Său. Va fi o metodă de analogii psihologice aplicată cunoaşterii lui Dumnezeu, teologiei.

Sfântul Grigorie de Nyssa, dimpotrivă, va alege ca punct de plecare ceea ce Revelaţia ne spune despre Dumnezeu, pentru a regăsi în om ceea ce corespunde în el chipului dumnezeiesc. Aceasta va fi o metodă teologică aplicată cunoaşterii omului, antropologiei.

Prima cale va căuta să cunoască pe Dumnezeu pornind de la omul făcut după chipul Său; a doua cale va vrea să definească adevărata fire a omului pornind de la noţiunea de Dumnezeu după chipul căruia a fost creat. Când vrem să găsim în scrierile Părinţilor o definiţie limpede a ceea ce corespunde în noi chipului dumnezeiesc, riscăm să ne pierdem printre afirmaţii diverse, care, fără a fi potrivnice unele altora, nu pot reduce chipul la o oarecare parte a fiinţei umane.

Uneori se atribuie caracterul de chip al lui Dumnezeu demnităţii împărăteşti a omului, superiorităţii sale în lumea sensibilă.

Alteori se vrea închipuit în firea sa duhovnicească, în suflet sau în partea principală, conducătoare a fiinţei sale, în minte, în facultăţile superioare ca inteligenţa, raţiunea sau în libertatea proprie omului, facultatea de a se determina din interior, în virtutea căreia omul este adevăratul principiu al actelor sale.

Câteodată chipul lui Dumnezeu este asimilat cu vreo calitate a sufletului, cu simplitatea lui, cu nemurirea lui sau cu facultatea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, de a trăi în legătură cu El, cu posibilitatea de participare la Dumnezeu, cu sălăşluirea Duhului Sfânt în suflet. În alte cazuri, ca în Omiliile duhovniceşti atribuite Sfântului Macarie Egipteanul, chipul lui Dumnezeu se prezintă sub un dublu aspect: este, mai întâi, libertatea formală a omului, liberul arbitru sau facultatea de a alege, care nu poate fi distrusă prin păcat; pe de altă parte, este „chipul ceresc“, conţinutul pozitiv al chipului, care este comuniunea cu Dumnezeu în virtutea căreia natura omenească înainte de păcat era îmbrăcată în Cuvântul şi în Duhul Sfânt.

În sfârşit, ca la Sfântul Irineu, şi la Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Grigorie Palama, nu numai sufletul, dar şi trupul omenesc ar fi părtaş la calitatea de chip, ar fi creat după chipul lui Dumnezeu. „Numele de om, zice Sfântul Grigorie Palama, nu este dat sufletului sau trupului luate în mod separat, ci amândurora împreună, căci împreună ele au fost create după chipul lui Dumnezeu”.

Omul, după Palama, este „după chipul lui Dumnezeu“ mai mult decât îngerii.

Sufletul său unit cu trupul deţine o energie dătătoare de viaţă prin care se însufleţeşte şi stăpâneşte trupul, putere de care îngerii, duhuri fără de trup, sunt lipsiţi, deşi sunt mai aproape de Dumnezeu datorită simplităţii firii lor duhovniceşti.

Mulţimea şi varietatea acestor definiţii ne arată că gândirea Părinţilor nu vrea să mărginească la o parte oarecare din fiinţa omenească ceea ce este după chipul lui Dumnezeu. Într-adevăr, istorisirea biblică nu dă nici o precizare despre caracterul de chip al lui Dumnezeu, dar prezintă însăşi creaţia omului ca un fapt deosebit, altul decât creaţia celorlalte fiinţe.

Ca şi îngerii, care au fost creaţi „în tăcere“, după expresia Sfântului Isaac Sirul, omul n-a fost creat printr-o poruncă dumnezeiască adresată pământului. Dumnezeu Însuşi l-a plăsmuit din ţărâna pământului cu înseşi mâinile Sale, adică prin Cuvântul şi Duhul Său, după cum spunea Sfântul Irineu, şi El (Dumnezeu-Tatăl) i-a insuflat suflarea de viaţă. Sfântul Grigorie de Nazianz interpretează în felul următor textul Facerii: „Cuvântul lui Dumnezeu, luând o bucată din pământul de curând creat, a modelat cu mâinile Sale nemuritoare chipul nostru şi i-a dat viaţă: căci duhul pe care i l-a insuflat este o revărsare din dumnezeirea cea nevăzută.

Astfel, din ţărână şi din suflare, omul a fost creat chip al Celui nemuritor, căci atât într-unul [trupul], cât şi în celălalt [sufletul] stăpâneşte firea cea duhovnicească.

Tocmai pentru aceasta, în calitatea mea de pământ, eu sunt legat de viaţa de aici, dar, fiind şi părticică dumnezeiască, port în mine dorul după viaţa viitoare“. Şi în aceeaşi omilie consacrată sufletului, el spune: „Sufletul este o suflare a lui Dumnezeu şi, cu toate că este ceresc, se lasă amestecat cu pământul. El este o lumină închisă într-o peşteră, dar care nu este mai puţin lumină dumnezeiască şi de nestins“. Luând aceste cuvinte după litera lor, se pare că ar trebui să deducem din cele două texte de mai sus caracterul necreat al sufletului şi să vedem în om un Dumnezeu îngreunat de firea trupească sau, mai rău, o alcătuire de Dumnezeu şi animal.

Tălmăcită astfel, creaţia după chipul lui Dumnezeu ar fi în contradicţie cu învăţătura creştină.

Ea vede în om o făptură chemată să ajungă la unirea cu Dumnezeu, să devină dumnezeu prin har, dar nicidecum un Dumnezeu prin însăşi originea Sa. Fără să mai vorbim de alte consecinţe monstruoase, în aceste condiţii problema răului ar fi de neconceput: sau Adam n-ar putea să păcătuiască, fiind prin sufletul său Dumnezeu, părticică din Dumnezeu, sau păcatul originar ar cădea asupra firii dumnezeieşti – Dumnezeu Însuşi ar păcătui în Adam.

Sfântul Grigorie de Nazianz nu putea susţine un asemenea punct de vedere. În omilia sa cu privire la firea omenească, el se adresează sufletului său zicând: „Dacă eşti cu adevărat suflare a lui Dumnezeu şi destin dumnezeiesc, aşa cum socoteşti, atunci aruncă toată nedreptatea, ca să te pot crede… Cum se face că tu eşti aşa de mult tulburat de ispitirile vrăjmaşului, cu toate că eşti unit cu Duhul ceresc?

“Dacă tu, în ciuda unui asemenea ajutor, înclini totuşi spre pământ, vai cât de puternic trebuie să fie păcatul tău!“.

Amestecat cu „Duhul ceresc“, sufletul este deci ajutat de ceva mai mare ca el. Tocmai prezenţa acestei forţe dumnezeieşti în el este cea care i-a dat numele de „părticică din dumnezeire“, căci sufletul îşi are începutul o dată cu „revărsarea de dumnezeire“ insuflată, care este harul. „Suflarea dumnezeiască“ arată, aşadar, un mod de creaţie în virtutea căruia duhul omenesc este strâns legat de har, produs de har, aşa cum mişcarea aerului este produsă de suflare, duhul cuprinzînd această suflare şi neputând să fie despărţit de ea. Este o împărtăşire din energia dumnezeiască proprie sufletului, care este arătată prin expresia „părticică din dumnezeire“.

Într-adevăr, într-una dintre omiliile sale, Sfântul Grigorie de Nazianz vorbeşte de participare cu prilejul „celor trei lumini“ dintre care prima este Dumnezeu, Lumină supremă, neapropiată, negrăită; a doua, îngerii, „o anumită revărsare“ sau împărtăşire din prima Lumină; a treia, omul, numit şi el lumină din pricina duhului său iluminat de „Lumina arhetip“, care este Dumnezeu. Crearea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu presupune deci ideea unei participări la fiinţa dumnezeiască, ideea unei comuniuni cu Dumnezeu. Adică ea presupune harul.

 “Teologia mistică a Bisericii de Răsărit”, Vladimir Lossky

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here