Omenia. Rănile păcatelor și frumusețea cea dintâi

0
133

SfSiluanAtonitulBisMVAlbaOmenia. Rănile păcatelor și frumusețea cea dintâi.

Omenia nu este expresia unei condiţii umane a cărei cea mai înaltă treaptă ar indica‑o cunoscutul vers al lui Terentius: „Homo sum: humani nihil a me alienum puto” (”Om sunt, nimic uman nu-mi este străin”), iară cea mai joasă ar arăta-o spusa: „Gură de om, gură de câne: cere pâne”.

Omenia nu e logodită cu acel homo humanissimus al lui Cicero.

Ea nu tinde neapărat spre acea demnitate pe care Pascal o subscrie omului: „Toată demnitatea omului constă în gândire.” Căci toate aceste înălţări pot fi rezultate fireşti ale condiţiei umane date.

Omenia însă trădează setea după altă condiţie umană.

Cu toate că-i supus locului şi timpului, omul de omenie însetează după o stare de splendoare, după o măreţie iniţială, după „frumuseţea cea dintâi” cu care fusese el împodobit.

Conştient de faptul că poartă „ranele păcatelor,” el ştie că este, totuşi, „chipul slavei lui Dumnezeu celei negrăite.”

Setea după această „frumuseţe” iniţială îl mână pe om pe anumite căi.

Care sunt acestea? Sunt cele indicate de învăţătura evanghelică. Adevărul Evangheliei este însă absolut. Trăirea lui de către oameni fiind fapt istoric, poartă urmele condiţionării.

Sămânţa învăţăturii a căzut pe terenuri felurite. Limbă, cultură, tradiţie, temperament, mentalitate şi‑au lăsat, totdeauna, urmele lor în trăirea adevărului evanghelic absolut. Întâmpinarea sufletului omenesc cu învăţătura evanghelică – aşa cum o predă Biserica – a născut omenia.

Omenia este rezultatul trăirii româneşti a adevărului evangheliei.

”Omenia și frumusețea cea dintâi” – George Racoveanu

V-ar putea interesa și aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here