Octavian Goga – poeta vates, erou al ideii de unire națională, crainicul dezrobirii neamului – Toamna – Rugăciune. Goga – „Întâiul mare poet din epoca modernă” (George Călinescu).
TOAMNA
Văl de brumă argintie
Mi-a împodobit grădina,
Firelor de lămâiță
Li se uscă rădăcina.
Peste creștet de dumbravă
Norii suri își poartă plumbul,
Cu podoaba zdrențuită
Tremură pe câmp porumbul.
Și cum de la miazănoapte
Vine vântul fără milă,
De pe vârful șurii noastre
Smulge-n zbor câte-o șindrilă.
De vifornița păgână
Se-ndoiesc nucii, bătrânii,
Plânge-un pui de ciocârlie
Sus pe cumpăna fântânii.
Îl ascult și simt subt gene
Cum o lacrimă-mi învie:
Ni s-aseamănă povestea,
Pui golaș de ciocârlie.
Octavian Goga – poetul vizionar
În „Istoria literaturii române”, George Călinescu, cu forța sa vizionară, stabilea locul literar al lui Octavian Goga, considerându-l „întâiul mare poet din epoca modernă”. Mesianismul poeziei sale își găsește rădăcinile în perioada pașoptistă și este expresia specifică durerii și protestului izvorâte din suferința poporului. Versurile renasc într-un limbaj răscolitor, profetic, conturând imaginea unui sat, pe care tot Călinescu îl numea „un Eden trist”.
Octavian Goga este poeta vates, erou al ideii de unire națională, crainicul dezrobirii neamului. El a avut cultul tradiției și s-a simțit o verigă a ei. A purtat în suflet jalea și mânia mocnită a strămoșilor. A avut sentimentul zămislirii unui neam și al schimbării destinului său: „Nu mor strămoșii niciodată/ Războiul lor în noi și-l poartă.”
Goga obișnuia să spună că s-a născut cu pumnii strânși. Întreaga sa copilărie este legată de basm și de legendă. El a surprins povestea tristă a satului Rășinari, constituit dintr-o lume aspră și totuși duioasă, cu o psihologie complexă și bogată, determinată de condiții istorice specifice. Despre propria sa natură, Goga nota în „Fragmente autobiografice”: „În ce-i privește pe părinții mei, mama era după naștere și felul ei de la munte, tata era de la câmpie. Vedeți, deci, o îmbinare sufletească: muntele reprezintă prin psihologia lui mai mult contact cu realitatea, mai mult acțiunea, câtă vreme câmpia reprezintă orizontul larg, tendință de nostalgie, de povestire.”
Universul satului transilvănean
Octavian Goga apare în universul poeziei românești cu o remarcabilă monografie sufletească a satului transilvănean în care se disting trei elemente principale: țăranul, rob al pământului, dar încrezător într-un moment salvator viitor, natura, solidară cu durerea umană, și câteva portrete care întregesc imaginea satului. Goga nu vede satul în lumina idilică a lui Coșbuc și nici nu-l percepe la modul etern cum avea să-l perceapă Blaga. Satul său este unul al durerii și al revoltei, cu o psihologie determinată de condiții istorice specifice. El a considerat că poezia este o armă de luptă, iar artistul un mesager al poporului său, un tribun și un pedagog al colectivității din care face parte, „un mare modelator sufletesc”.
Pentru Octavian Goga, literatura reprezenta „cea mai de seamă cetate ofensivă și defensivă din economia de forțe a unui popor.” El a refuzat arta destinată unui singur grup și a refuzat să creadă că arta ar avea un caracter ludic. Mesianismul poeziei sale este expresia specifică durerii și protestului izvorâte din suferința poporului. De aceea, limbajul este răscolitor, profetic, iar credința este o latură esențială a sufletului sătesc prin care acesta s-a exteriorizat și eternizat. Ars poetica sa este poezia „Rugăciune”.
RUGĂCIUNE
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În fața strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Și-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte, orânduie-mi calea!
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Și cu povața ta-nțeleaptă,
În veci spre cei rămași în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
Dezleagă minții mele taina
Și legea farmecelor firii,
Sădește-n brațul meu de-a pururi
Tăria urii și-a iubirii.
Dă-mi cântecul și dă-mi lumina
Și zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Și de durerea altor inimi
Învață-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maștere și rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.
Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Și gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliții-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară…
Durerea lor înfricoșată
În inimă tu mi-o doboară.
În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Și cum sub bolta lui aprinsă,
În smalț de fulgere albastre,
Încheagă-și glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.
Octavian Goga
Te invit să citești și Toamna în versurile lui George Coșbuc.
Te-ar putea interesa și Nichita Stănescu – Cele mai frumoase poezii de toamnă.
Mihaela Mușetescu
