Oameni universuri închise

0
64

Oameni universuri închise.

Aceeaşi făptură, aceeaşi esenţă. Oamenii sunt originar făpturi ale lui Dumnezeu şi totuşi ei se deosebesc atât de mult. Chiar acela pe care îl socotim asemănător nouă, frate sau prieten, nu ne poate şti până în cele mai tăinuite cute ale sufletului şi nici nu poate înţelege deplin durerea noastră. Omul pe care îl socoteşti cel mai apropiat nu-ţi înţelege graiul tocmai când el rosteşte focul încercărilor, tocmai atunci când ai mai mare nevoie de ajutor. Tu îi mărturiseşti că te doboară suferinţa, iar el te îmbărbătează cu glume uşoare.

Omul pentru om e marea necunoscută; omul şi destinul său aparţin reciproc fără putinţă de trecere în altă sferă de existenţă.

Cele mai adânci, mai proprii şi mai autentice experienţe interioare rămân pentru alţii în întregime şi definitiv necunoscute; pe de o parte că nu pot fi exprimate, iar pe de alta pentru că cel de lângă noi, chiar fratele bun, nu poate merge în depăşirea de sine până la identificarea cu fiinţa şi destinul altuia.
Neputinţa de pătrundere în fiinţa celuilalt, neînţelegerea între om şi om face ca fiecare dintre noi să existe ca într-un univers închis. Aici stă un izvor al dramei omeneşti, un izvor neîncetat de suferinţă.

Zadarnic aşteptăm să cadă o rază de lumină din ochii celor cu care convieţuim, zadarnic aşteptăm pentru că fiecare din ei duce poveri fără de număr, închişi în orizontul lor.

O reparaţie a soartei tragice a omului o aduce dragostea, dragostea care face necuprinsul cuprins. Creştinismul e mare şi tămăduitor pentru că pune această virtute în centrul lumii şi al vieţii. Omul poate învinge pe calea ei drumul aspru şi trist al singurătăţii, poate atinge pajiştile luminii şi contemplaţiei, poate culege florile rare ale dumnezeirii deschizând fiinţei noastre tot ceea ce până acum nu-i era dat să cuprindă.
Omul se naşte şi trăieşte laolaltă cu semenii săi, dar creşte şi se mântue dincolo de obşteasca vieţuire, în transcendenţă.

Lege şi om: ce înseamnă a judeca

În lumea noastră de aici a trebuit să fie lege şi să fie judecată. Altcum nici nu se poate; este în firea vieţii obşteşti. Legea organizează această viaţă şi o îndrumează.
Omul este o fiinţă complexă care depăşeşte dimensiunea socială a vieţii. Acest lucru, legea şi mânuitorii ei îl ignoră cu desăvârşire, ceea ce duce la înlăturarea forţelor individuale creatoare, la oprimarea ritmului ascendent şi pozitiv al vieţii spirituale. În acest fel, legea – expresie firească a societăţii – este un cleşte nimicitor al omului duh şi destinului său superior.
Aşa cum ne arată în deosebi ultimele două veacuri, legea nu are legături directe cu viaţa, viaţa omului pe care nu o cuprinde şi pe care trebuie să o cuprindă, pentru că vrea s-o îndrumeze.

Excesul de abstracţie al omului modern a nesocotit până la distrugere omul concret, omul viu.

O cunoaştere a legilor şi o putere de legătură logică i s-au părut îndeajuns conducătorului pentru a ferici lumea întreagă. Viaţa însă trecea fără să fie luată în seamă, ceea ce a dat naştere în bună parte dramei omului modern.
De aceea când sântem puşi judecători peste oameni, adică, peste ceva care prin natura sa nu este mai prejos de noi, trebuie să luăm în seamă omul concret, omul viu. Fiecare dintre noi este un „caz aparte” în lumea aceasta; fiecare sântem o simţire, un cuget, o făptură plină de taină cu rostul său propriu. A cunoaşte legile şi a judeca abstract după ele este o mare greşeală; duce la suferinţă nemeritată, la negarea vieţii. În acest domeniu ca şi în medicină poţi fi plin de ştiinţă şi de carte, dar dacă nu cunoşti bine omul pe care îl tratezi, omul viu, individual, toată această ştiinţă nu foloseşte la nimic sau mai precis dăunează.

Lege şi om nu se cuprind. Şi de nu putem îndrepta lucrurile desăvârşite, a ne da seama de acest lucru este încă un merit.

Sunt oameni care dintr-o singură privire aruncă sentinţa: eşti vinovat. O deplină încredere în sine îi face să-şi acorde acest drept de a judeca pe alţii.
Mulţi dintre noi sântem înclinaţi să condamnăm cu o uşurinţă pe care nimic din gândul şi din fapta noastră, nimic din făptura slabă nu o poate întemeia. Oamenii cred că dacă au văzut sau ascultat pe cineva în treacăt îl pot judeca imediat şi fără greş. Stă aici o mare slăbiciune a firii noastre.

Omul este o fiinţă tainică şi nemăsurat de complexă; în ţesătura sufletului său pot sta lucruri de nimeni bănuite.

Nici după cele mai lungi şi mai atente convieţuiri nu ne putem socoti în drept de a judeca pe altul. În fiecare dintre noi sălăşluiesc atâtea puteri şi slăbiciuni, atâtea frumuseţi şi lucruri urâte, încât cu greu am putea alege adevărul şi împărţi dreptatea. Numai o închipuire neîntemeiată despre natura făpturii noastre ne poate face să apucăm pe o cale atât de pripită şi inumană. Cine îţi dă dreptul de a judeca pe altul? De unde această calitatea supraomenească? Este cineva dintre noi fără de greşeală? În genere, omul este înclinat a fi foarte iertător faţă de sine şi foarte aspru faţă de alţii.

Iisus în faţa oamenilor care voiau să omoare cu pietre femeia păcătoasă a spus: „Cine dintre voi este fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra.”

Oamenii, la auzul acestor cuvinte, s-au înspăimântat şi au dat cu toţii înapoi. I-a mustrat întrebarea. Tainele sufletului omenesc, neputinţa noastră de a le pătrunde şi natura noastră slabă nu ne îndreptăţesc să ne ridicăm ca judecători.
Judecatorul cel drept este numai Dumnezeu.
Muncitorul înlăturat, copilul şi bătrânul exploataţi, înţeleptul pedepsit, credinciosul prigonit. Iată rezultatul judecăţii oamenilor; oamenii aceştia care sânt aşa de aspri cu alţii şi aşa de iertători cu ei înşişi.

O tristeţe amară te cuprine, omule bun şi drept!

E multă nedreptate în preajma noastră, avem conştiinţa ei şi nu ne străduim s-o înlăturăm. După atâta vreme de luptă pentru mai multă omenie, nedreptatea apare ca ceva cu totul nedemn. Şi totuşi ea umblă sângerând pretutindeni.
Sânt oameni care au întâlnit-o mereu îndelungul vieţii, dar nu o pot accepta; nu se pot deprinde cu ea. Sânt alţii care o ac-ceptă cu resemnare, iar alţii, cei mai primejdioşi, o produc în mod conştient.
Cine îşi înţelege sensul luptă împotriva ei.
Nedreptatea vine din substratul negativ al fiinţei noastre. Dreptatea vine din frântura de cer pusă în plămada originară a omului.

La rău răspunde cu bine

Omul adevărat, omul bun păstrător al omeniei nu se răzbună niciodată. A răspunde la rău cu rău este dovadă de slăbiciune. A răspunde la rău cu bine este dovadă de tărie şi superioritate.
Un om ales îşi alege şi mijloacele. El nu cultivă răul pentru că a fost dăruit cu rău. El smulge vieţii, oricât ar fi de mică, fărâma de lumină ce scânteiază ici-colo în bezna nesăţioasă ce stărue cu ochi de tăciune pentru a ne înghiţi de bună voie.
Ai în faţă un mişel. Poţi fi sigur de aceasta, totuşi nu eşti îndreptăţit să-l alungi sau să-l loveşti. Poartă-te bine; umblă frumos cu el, umblă cu mâini de aur. Omul nu e întotdeauna pe deplin ticălos. În cel mai umbrit şi apăsat suflet mai stărue uneori un sâmbure al binelui.

Purtarea ta bună poate aduce la viaţă o făptură nouă, până atunci doborâtă. Conştiinţa lui încărcată de piatra cu care te-a lovit ieri poate fi trezită; poate fi uşurată.

Mâna ta caldă, mângâierea plină de dragoste pot să sfarme urâtul din el şi să-şi dea seama ruşinat de ceea ce a făptuit ieri.
Aşa apare lepădarea de un trecut urât şi începe o viaţă nouă, străbătută de razele unui îndemn mereu spre bine. La omul cel mai căzut poţi avea bucuria celor mai frumoase însuşiri şi desăvârşite abnegaţii.
Atunci când omul nu e căzut în ireparabil, leacul adevărat este acela al bunătăţii, al îndemnului curat. Omul se tămădue cu iertare, cu dragoste, cu mângâiere. Cerul îşi răsfrânge din nou albastrul senin dacă noi avem tăria să deschidem larg fe-restrele tuturor virtuţilor binefăcătoare.
În faţa unui om rău ce nu mai poate fi recuperat nu putem avea decât un sentiment de milă şi profundă tristeţe.

Ideile simple

Ideile mari şi rodnice sânt simple. De aceea nu le găseşti la oamenii de ştiinţă, ci cu mult mai sigur la oamenii umili şi simpli. Aceştia din urmă nu sânt învăţaţi, dar trăiesc firesc, trăiesc aproape de natură, de Dumnezeu; sunt în lume şi viaţă.
Ideile simple, deşi aparent obişnuite, au un fond foarte adânc şi mai ales te poartă pe marile căi ale lumii. Ideile simple sânt idei originare; ele corespund unor înalte intuiţii, unor autentice descoperiri.
Constatarea aceasta poate fi făcută la ţăranul român, care nu rareori în privinţa calităţii, a rodniciei ideilor şi învăţămintelor asupra vieţii este uneori superior profesorilor universitari.

Bunul conducător

Oamenii nu pot trăi laolaltă fără să aleagă dintre ei pe unii care conduc. Este aceasta o lege aspră legată de natura şi de soarta noastră.
Epoca modernă şi contemporană, fie ea liberală sau comunistă, a prins omul într-un angrenaj, într-o seamă de condiţii care îi distrug felul originar şi adânc, setea sa de libertate şi duh. Viaţa interioară a omului de astăzi este obosită până la distrugere de elemente străine naturii ei. Colectivitatea fiind concepută ca o maşină, conducătorul cel mai nimerit şi mai firesc a fost desigur tehnicianul, cunoscătorul principiilor şi al mecanismului social.
Nerodnicia şi suferinţa contemporană arată cu prisosinţă cât de puţin corespunde tehnicianul nevoilor istorice ale unui popor. Tehnicianul este de folos numai în serviciul comandat, nu însă ca om politic.

Inteligenţa şi ştiinţa precisă, acumulată pe calea ei nu-i sunt îndeajuns conducătorului.

Izvoare mult mai adânci şi orizonturi mult mai largi trebuie să hrănească sufletul conducătorului. A fi conducător este o sarcină atât de grea încât puţini sânt aceia care pot răspunde unei astfel de chemări.

Faptul însuşi al conducerii omului de către om este în viaţa noastră o mare nefericire. Îndreptarea acestei soarte triste poate veni pe o singură cale şi atunci numai în parte: prin ajungerea la conducere a celor mai bogaţi lăuntric, mai blânzi şi mai darnici, a celor mai cuprinzători şi mai spiritualizaţi dintre noi. Conducătorul, atât cât poate oferi viaţa noastră aici pe pământ, trebuie să iasă vădit deasupra nivelului de rând şi anume prin tăria morală, prin forţa nestăvilită a unui suflet creator. Conducătorul trebuie să cuprindă o întreagă umanitate în fiinţa sa.

În general, oamenii ajung conducători prin setea lor de dominaţie, prin dorinţa de a dispune de semenii lor, nu prin chemare.

Există o voluptate a puterii politice, foarte răspândită mai ales la acei ce trăiesc numai pe plan social şi care, aşa cum sânt dăruiţi, izbândesc foarte adesea. Din această voluptate se nasc întotdeauna formele întoarse ale conducerii, aşa cum sunt demagogia şi tirania.
Când ai puterea în mână să nu abuzezi de ea; să nu faci filantropie pentru că nu eşti în situaţia de a o face. Când ai puterea cu tine, fii bun şi îndrumător; fă dreptate. De obicei oamenii fac pe filantropii când sunt datornici după cum fac pe vitejii când nici o primejdie nu-i ameninţă. Şi aceasta se observă în deosebi când aceşti oameni sunt la conducere.
Bunul conducător. Unde-i bunul conducător? Acela care iubeşte cu toată fiinţa sa, care mângâie, care înalţă? E atât de rar printre oameni! Popoarele caută mereu profeţi şi capătă în schimb cezari.

Ernest Bernea, Preludii, Îndemn la simplitate, Cel ce urcă muntele, Treptele bucuriei

Alte articole aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here