Oameni care au fost. Episcopul Justinian Teculescu

0
119
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Oameni care au fost. Episcopul Justinian Teculescu

           Printre personalităţile care au îmbogăţit patrimoniul cultural şi spiritual naţional, cu un rol de seamă în evenimentele Marii Uniri de la 1918 se numără şi Episcopul Justinian (Ioan) Teculescu, născut la 1 noiembrie 1865 în Covasna. Ioan Teculescu, unul din cei zece copii ai familiei Matei şi Paraschiva Teacă, şi-a început studiile la şcoala primară din localitate, sub îndrumarea preotului Nicolae Comşa şi a învăţătorului Ioan Iosif. A urmat, apoi, cursurile Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov, unde în anul 1885 îşi ia Bacalaureatul.

         Datorită educaţiei spirituale primite în familie, viitorul Episcop Justinian Teculescu a optat pentru vocaţia de dascăl şi preot. Frecventează cursurile Institutului Teologic-Pedagogic „Andreian” din Sibiu, între anii 1885-1888.

         Ca student la teologie, scrie la Telegraful Român, colaborează la mai multe ziare şi reviste, publicând frumoase predici şi subiecte din domeniul teologiei, apoi versuri. Pentru silinţa depusă şi pentru inteligenţa dovedită în timpul studiilor teologice, Consistoriul Arhidiecezan i-a votat o bursă de studii în străinătate, dar aceasta nu a fost suficientă şi a fost nevoit să renunţe la studiile de în străinătate şi să înceapă cariera de învăţător în Râşnov, judeţul Braşov, la 24 de ani.

          La 25 octombrie 1888, Ioan Teculescu este numit capelan (preot ajutător) la Biserica „Sfântul Nicolae” din Râşnov şi, în acelaşi timp, învăţător la şcoala confesională din aceeaşi localitate.

         Tânărul învăţător este preocupat şi de problemele economice ale obştii. Ajungând la conducerea Oficiului Parohial al Bisericii „Sfântul Nicolae” din Râşnov, preotul Ioan Teculescu „promovează biserica şi şcoala din localitate, cărora le ridică standardul de cultură, luptând în acelaşi timp pentru apărarea drepturilor Bisericii şi Şcolii confesionale” .

           În anul 1901, Mitropolia din Sibiu îl va desemna pe tânărul preot ca protopop în Alba-Iulia, cetatea luptelor naţionale româneşti şi a visului milenar de Unire a neamului nostru. Timp de 22 de ani, protopopul Teculescu „a fost cel mai distins şi cel mai activ dintre toţi protopopii Mitropoliei Ardealului”, cu o activitate bogată şi rodnică, atât pe tărâmul bisericesc, cât şi pe cel şcolar şi naţional.

        Între anii 1901 şi 1924, va face dovada complexei sale personalităţi exprimată pe diverse planuri.

            Cu oameni de valoarea lui Ioan Teculescu, cele două aripi ale Neamului Românesc, Biserica şi Şcoala, au propulsat fiinţa naţională spre ceea ce avea să fie marele eveniment de la 1 Decembrie 1918. Mitropolia Sibiului n-a făcut o alegere hazardată, ci una chibzuită, când l-a numit pe fostul învăţător şi preot din Râşnov, protopop în oraşul Marii Uniri, întrucât „protopopul Albei Iulia a reuşit în scurt timp să fie cel mai distins şi mai activ dintre toţi protopopii Mitropoliei Ardealului, precum şi unul dintre cei mai însufleţiţi luptători şi apărători ai românismului”.

         Cu toate că păstorea un protopopiat extins ca zonă geografică, greu de supravegheat, având 46 de comune, cu tot atâtea biserici şi şcoli primare confesionale, protopopul Teculescu a desfăşurat o activitate foarte rodnică pe multiple planuri: bisericesc, şcolar, național şi administrativ-gospodăresc.

            Prin tact pastoral, prin stăruinţă, prin hărnicie şi spirit gospodăresc a reuşit, în cei 22 de ani, să restaureze sau să zidească din temelii 18 şcoli şi 28 de biserici.
Consecinţa faptului că era foarte iubit de către păstoriţii săi, spre deosebire de majoritatea intelectualilor români, care odată cu intrarea României în război contra Austro-Ungariei (la 15 august 1916), au fost închişi, deportaţi sau înrolaţi în armata ungară, Teculescu n-a fost ridicat, ci a rămas la domiciliul său din Alba-Iulia.

           În ciuda faptului că n-a fost deportat, rămânând pe loc, era controlat şi obligat să se prezinte zilnic dimineaţa şi seara la Prefectura Poliţiei oraşului. Perioada în care era sever străjuit de aceste măsuri foarte atente din partea autorităţilor a fost cuprinsă între septembrie 1916 – decembrie 1917.

          Instituţia Bisericii Ortodoxe şi slujitorii ei cei mai reprezentativi constituiau principalele stăvilare de rezistenţă, care aveau curajul să se pună de-a curmezişul în faţa avalanşei de acţiuni ungureşti îndreptate împotriva elementului românesc, iar Ioan Teculescu a fost un adevărat înaintemergător în rezolvarea problemelor de interes bisericesc şi naţional.

          Datorită poziţiei sale inflexibile faţă de politica statului ungar din Transilvania, Justinian Teculescu şi activitatea sa erau îndeaproape urmărite. Mai mult chiar, organele puterii locale „i-au desemnat stâlpul de felinar din piaţa oraşului, de care urma să fie spânzurat, îndată ce populaţia de la munte s-ar fi mişcat şi răsculat în contra stăpânirei maghiare”.

          În această situaţie l-a găsit momentul destrămării imperiului austro-ungar din toamna anului 1918, când activitatea sa desfăşurată pe tărâm naţional-patriotic a atins cote maxime. În timpul istoricelor evenimente din toamna anului 1918, a fost ales preşedinte al Consiliului Naţional care a avut importanta misiune de a pregăti şi a primi participanţii la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie.

          Cuvântul de „bun venit” adresat miilor de participanţi prezenţi la festivităţile Marii Uniri, de către protopopul Ioan Teculescu, a fost impresionant şi emoţionant: „Bine aţi venit în sfânta cetate de slavă şi durere a neamului românesc…

       Voinţa naţională, care cu atâta putere zvâcneşte astăzi în toate păturile societăţii româneşti, în cele de sus, ca şi în cele de jos, ba poate în cele de jos mai mult ca în cele de sus, e chemată să arate că ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă, noi avem să înfăptuim pe o veşnicie. Când un neam întreg gândeşte un singur gând şi inimile a milioane de oameni palpită de o singură simţire – oare este putere omenească, care să-i poată sta împotrivă?

         Semnătura lui Ioan Teculescu figurează pe toate actele decizionale ale Marii Uniri. Este demn de remarcat faptul că, pe Câmpul lui Horia, la 1 Decembrie 1918, s-au aflat şi doi fii ai protopopului Ioan Teculescu, Horia şi Bujor, precum şi fratele acestuia, Alexe Teculescu, membru în delegaţia românilor din Covasna.

        Activitatea depusă pentru Unirea Transilvaniei cu Patria-Mamă, ca organizator al gărzilor naţionale româneşti de la 1918, delegat în Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie, ca senator al primului Parlament al României Reîntregite şi ca slujitor timp de 22 de ani la Alba-Iulia, au constituit argumentele ca, în 1922, Justinian Teculescu, la vârsta de 58 de ani, să fie ales de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în postul de întâiul Episcop al Armatei.

         Miron Cristea, devenit mitropolit primat în 1919, a căutat ca prin numirea episcopului armatei să-l recompenseze pe unul din protopopii ortodocși din Transilvania care să se fi remarcat în acțiunea politică românească pentru Unire. Primul vizat a fost Vasile Saftu, protopop al Brașovului, fost președinte al Sfatului Național Român din Țara Bârsei.

       Numit în 1921, el nu și-a mai putut lua funcția în primire, deoarece a murit la 6 aprilie 1922. Al doilea vizat a fost Ioan Teculescu, protopop al Alba Iuliei, președinte al Consiliului Național Român local la 1918.

         Rămas văduv, el și-a luat numele monahal de Iustinian. A fost primit cu toată deferența de autoritățile bisericești și de stat. I s-a acordat Ordinul „Coroana României”, în rang de Comandor și medalia „Răsplata Muncii” pentru Biserică, clasa I.

         A fost hirotonit episcop de Alba Iulia la 10 martie 1923 și instalat la 10 aprilie, în același an. Și prezența sa în fruntea Episcopiei Armatei a fost scurtă, deoarece în decembrie 1924 a devenit episcop de Cetatea Albă și Ismail.

          Cu prilejul investirii făcută de către Regele Ferdinand I al României, la 31 martie 1923, Justinian Teculescu spunea: „Primesc în acest mare şi sublim moment cârja pe care Majestatea Voastră mi-o predă, ca simbol al puterii şi datoriei de păstorire sufletească, mie, celui dintâi episcop al scumpei şi vitezei noastre armate”.

         În intervalul de numai 18 luni petrecut la conducerea Episcopiei Armatei, pe activitatea lui Justinian Teculescu şi-au pus amprenta câteva realizări notabile, cum ar fi: elaborarea Regulamentului pentru punerea în aplicare a Legii privitoare la organizarea clerului militar, în 1924; la 1 noiembrie 1924, a organizat primul concurs de recrutare a patru preoţi în cadrele active ale armatei, după care, la 1 ianuarie 1925, organizează al doilea concurs, ocazie cu care s-au recrutat nouă preoţi, urmat de al treilea concurs, la 1 aprilie 1925, cu 13 preoţi recrutaţi şi înregimentaţi în rândul clerului militar.

Tot Episcopului Justinian i se datorează iniţiativa organizării aducerii de la Mărăşeşti şi reînhumarea în Parcul Carol din Bucureşti a rămăşiţelor pământeşti ale Eroului Necunoscut, în 1924, fapt care a produs un emoţionant efect în sufletele militarilor, dar şi în sufletul Ţării.

           În calitate de Episcop militar la Alba-Iulia, Justinian Teculescu era, după cum notează Telegraful Român, „sfetnic al tronului, prieten devotat al conducătorilor Armatei Române, părinte bun şi blând al soldatului român, care a ştiut totdeauna să împartă din sufletul său plin de dragoste de neam întru ajungerea idealului conturat în sufletul său încă din fragedă copilărie”.

Interesul Bisericii şi al Ţării, determină Sfântul Sinod şi Guvernul să-l  transfere la Episcopia din Ismail, în sudul Basarabiei.Climatul naţional şi religios de acolo, impunea instalarea la cârma acelei Episcopii a unui ierarh inteligent, experimentat şi dinamic, atuuri pe care Episcopul venit de la Armată le întrunea cu prisosinţă.

         „Părintele Justinian a fost – după cum subliniază Telegraful Român -, în lupta de conservare a graiului şi fiinţii noastre etnice româneşti, unul dintre împrăştietorii luminii şi ai entuziasmului tocmai în descurajarea ce cuprinsese în mreaja ei inimile multora, chiar şi la cei mai buni ai noştri.”

          Ziarul „Patria” din 20 iulie 1918, făcând referire la activitatea culturală a protopopului Teculescu dinainte de Unire, afirma: „Era în fruntea tuturor mişcărilor naţional-culturale ardelene.De la congresele «ASTREI» nu lipsea niciodată, iar la aceste congrese lua întotdeauna cuvântul, făcând propuneri bune, propuneri care se prefăceau totdeauna în hotărâri”.

        Episcopul Justinian Teculescu s-a stins prea repede din viaţă după o foarte scurtă stare de boală, la data de 16 iulie 1932, într-un spital din Braşov. Trăind o viaţă tumultoasă, angajată pe multiple fronturi, nu şi-a făcut răgaz pentru îngrijirea sănătăţii.

          Fiind un om în care ardea simţul datoriei faţă de turmă, principiul „mai fericit a da decât a lua” i s-a părut o călăuză mai nimerită şi mai pe măsura firii sale de îndrumător şi luminător al naţiunii în fruntea căreia a fost rânduit. În ziua de 16 iulie 1932, a fost multă tristeţe în Covasna, Braşov, Alba-Iulia şi Ismail, locuri marcate de prezenţa unuia dintre slujitorii cei mai dedicaţi misiunii la care a fost chemat.

          Astfel Episcopul Justinian Teculescu, trecut la cele veşnice la Braşov, este înmormântat, lângă părinţi, în cimitirul bisericii din Voineşti-Covasna, aşa cum şi-a dorit. Mormântul din umbra bisericii vechi din Voineşti este un simbol al vrednicului ierarh, slujitor devotat al bisericii strămoşeşti, simbol al luptătorului pentru neam şi pentru lege.

        Cel mai în măsură să-i schiţeze un tablou autentic Episcopului Justinian este secretarul său de la Ismail, protopopul Gheorghe Jurebiţă, care i-a fost un foarte apropiat colaborator: „O comoară de înţelepciune şi de experienţă, dobândite într-o viaţă publică de aproape 50 de ani. Slujitor profund credincios al lui Hristos şi al Sfântului Său Altar. Ostaş mândru al Neamului Românesc, oţelit şi călit în lupta dârză pe care acesta fusese nevoit s-o poarte în Ardeal, veacuri de-a rândul fără încetare, în contra tendinţelor stăpânirii maghiare de a-i înăbuşi şi distruge.Părinte iubitor şi educator model al celor 7 copii cu care Dumnezeu îl dăruise”.

        Închei scurta prezentare a celui ce a fost Episcopul Justinian Teculescu cu câteva gânduri de pe vremea trăirii sale pe acest pământ, la a căror semnificaţie ar trebui să reflectăm mai des: „Păstrând cele bune şi frumoase de la părinţi, vom creşte şi spori cele de folos şi cu mândrie pentru urmaşii noştri, în mâna şi grija cărora le lăsăm, curată şi neprihănită, biserica străbună, tare şi înfloritoare patria noastră, România reîntregită” (Episcopul Justinian Teculescu, Pentru neam şi pentru lege).

         Vă recomand a afla mai multe despre Justinian Teculescu din sursele de mai jos:

Ioan Lăcătuşu, Episcopul Justinian Teculescu, militant pentru unitatea aţională a românilor, în Apulum XXXI, 1994

Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna şi Harghita, Editura Grai românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 280-281

Pr. Iosif Rusu, Episcopul Justinian Teculescu în Îndrumător pastoral, I, Alba Iulia, 1977

Luminătorul, revistă a Mitropoliei Basarabiei, anii 1924,1925,1930,1931,1932.

Justinian Teculescu, Pentru neam şi pentru lege (Cuvântări şi predici), Ediţie îngrijită de Luminiţa Cornea, Editura Angvstia, Sf. Gheorghe, 2006

Luminiţa Cornea, Constantin Catrina, Ioan Lăcătuşu, Teculeştii din neam în neam,Editura Angvstia, Sf.Gheorghe, 2008

Surse foto: Fototeca Ortodoxiei Româneşti

 

Gânduri bune tuturor din „pridvorul” de sub Tâmpa!

Alte articole găsiţi aici.

Al dumneavoastră,

  Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here