O, rămâi

0
27

O, rămâi

„O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu ştiu să le-ascult“. Sunt oameni cultivaţi care cred că acest apel insistent, implorator este adresat de poet iubitei. Iar unii dintre ei îşi închipuie că, dimpotrivă, iubita este cea care cere să nu fíe părăsită.

O, rămâi
O, rămâi

În realitate, rugămintea vine din partea pădurii şi se adresează copilului care a fost cândva poetul. Nu trebuie multă hermeneutică pentru a înţelege situaţia, este deajuns să citim poezia până la sfârşit (aşa cum nu se mai obişnuieşte azi): „Astfel zise lin pădurea,/ Bolţi asupră-mi clătinând“.

Este singura dată când poetul îşi imaginează pădurea vorbind. De obicei, în versurile lui, limbajul pădurii este un murmur, un freamăt, o muzică difuză („adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri“…). Cu gustul lui sigur, Eminescu nu recurge nici de această dată la o personificare propriu-zisă, care i-ar putea provoca cititorului un zâmbet ironic (cum ar fi să ne imaginăm o pădure cu ochi şi gură?). El face doar o schimbare de perspectivă; în loc să evoce, ca de obicei, copilăria aşa cum i-a rămas lui în amintire („Fiind băiet păduri cutreieram/ Şi mă culcam ades lângă izvor…“), încearcă să se imagineze pe sine aşa cum putea fi văzut din afară. în loc să declare, cuprins de nostalgie, că iubea pădurea, dezvoltă ideea că pădurea îl îndrăgise pe el, că îl privea la nesfârşit şi îi facea daruri: „Şi prin vuietul de valuri,/ Prin mişcarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taină/ Mersul cârdului de cerbi“.

Datorită acestei schimbări de perspectivă, îl „vedem“ şi noi pe copilul căminarului din Ipoteşti pierdut în pădure: „în al umbrei întuneric/ Te asamăn unui prinţ,/ Ce se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri şi cuminţi; /…/ Eu te văd râpiţ de farmec/ Cum îngâni cu glas domol,/ în a apei strălucire/ întinzând piciorul gol“.

Sunt câteva lucruri de spus în legătură cu acest portret (făcut unui copil de o pădure!). Versul „în al umbrei întuneric“ ne atrage imediat atenţia prin… obscuritate. Este enigmatic şi pare şi pleonastic. Pentru cine cunoaşte însă dintr-o experienţă proprie „al umbrei întuneric“ din pădurile Bucovinei (Ţara fagilor) sau, pentru cine are doar sensibilitate şi imaginaţie, este evidentă deosebirea dintre întunericul lăsat peste lume după asfinţirea soarelui („Ce noapte groasă, ce noapte grea!/ A bătut în fundul lumii cineva.“ – Tudor Arghezi) şi întunericul creat de umbra unor arbori înalţi şi deşi. Acesta din urmă este un întuneric străveziu, un întuneric verde, un foşnet de întuneric. Pădurea stă scufundată de sute de ani în întunericul creat de ea însăşi. Pentru anglo-saxoni şi germani (pentru Shakespeare, de exemplu), acest întuneric este sumbru. Pentru latini (de pildă, pentru Dino Buzzati) este ocrotitor.

Eminescu este, s-ar putea spune, un specialist în „al umbrei întuneric“, nimeni de la noi (poate doar autorii anonimi ai poeziei populare), nu a mai reprezentat în poezie atât de inspirat încrederea desăvârşită, cu o nuanţă mistică, în codrul mare şi atotputernic, care oferă azil sentimental visătorilor şi îndrăgostiţilor.

Din pădurea lui Eminescu nu lipsesc niciodată izvorul („care tremură pe prund“), lacul (la care ajunge printre crengi lumina şi care „scânteie în soare“). într-o poezie postumă apare o fată blondă („bălaie“) care se priveşte în lac şi, plictisită parcă de propria ei imagine, o tulbură cu vârful piciorului desculţ. Această scenă plină de graţie este preluată în poezia O, rămâi…(avându-l însă ca protagonist pe băiat): „Eu te văd răpit de farmec/ Cum îngâni cu glas domol,/ în a apei strălucire/ întinzând piciorul gol“.

Un coregraf ar putea să se inspire din poezia lui Eminescu.

Surprinzătoare şi în acelaşi timp cuceritoare este imaginea tânărului „cuminte“ (nu nonconformist, rebel sau boem cum le place poeţilor – Rimbaud, Esenin – să se reprezinte pe ei înşişi). Personajul liric al lui Eminescu este contemplativ, captivat de frumuseţea lipsită de sens – sau având un sens indescifrabil – a lumii („urând esenţa vieţii, iubesc ale ei forme“). Avem din nou ocazia să remarcăm aptitudinea poetului de a face o investiţie imensă de semnificaţie într-un cuvânt obişnuit, lipsit de distincţie, adjectivul „cuminte“ (şi având chiar, pentru noi, oamenii de azi, ceva minimalizator: scrie o poezie cuminte etc.).
Un sentiment de vinovăţie străbate întreaga poezie. Maturizarea este înţeleasă ca o greşeală, ca o înstrăinare de lumea copilăriei, ca o trădare. Poetul nu transferă răspunderea pentru săvârşirea acestui hybris asupra altora (aşa cum va face Octavian Goga: „De ce m-aţi dus de lângă voi,/ De ce m-aţi dus de-acasă?/ Să fi rămas fecior la plug,/ Să fi rămas la coasă.“), ci şi-o asumă. După ce ne face să auzim muzica chemării duioase a pădurii care încearcă să-l convingă pe copil să rămână copil, poetul ne pune la curent în ultima strofa cu rezultatul dezastruos al deciziei lui de a ignora această chemare şi de a se maturiza:

„Astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege n-o mai pot…/ Unde eşti, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?“.

Întrebarea, fără răspuns, încheie poemul ca un plâns deznădăjduit.

 

Eminescu, poem cu poem, de Alex Ștefănescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here