În urma unui accident, primarul unei mici localităţi a rămas paralizat, aşa că a fost nevoit să înveţe să meargă în cârje. Treptat, el s-a obişnuit atât de tare cu acestea încât a început să se deplaseze din ce în ce mai rapid cu ele, să danseze şi chiar să facă mici piruete, spre încântarea celor din jur.
Mulţumit de succesul avut, primarului i-a venit ideea să-şi înveţe şi copiii să meargă în cârje. Acestea au devenit un adevărat simbol al succesului şi, în scurt, timp toţi oamenii din sat au început să meargă în cârje.
La cea de-a patra generaţie care a urmat, nimeni nu mai ştia să meargă fără cârje. Şcoala locală a inclus în programa sa o materie numită: „Mersul cu cârjele, teorie şi practică”, iar tâmplarul satului a devenit faimos pentru calitatea cârjelor pe care le confecţiona. Se vorbea chiar de introducerea unor cârje electrice, mult mai confortabile, acţionate cu baterii!
Într-o zi, un tânăr s-a prezentat în faţa consiliului înţelepţilor şi i-a întrebat pe aceştia de ce mergea toată lumea cu cârjele, atât timp cât Dumnezeu i-a înzestrat pe oameni cu două picioare. Membrii consiliului s-au amuzat pe seama lui, spunându-i că este mult prea tânăr ca să le dea lor lecţii.
– De ce nu ne arăţi cum ar trebui să facem, ca să reuşim să mergem fără cârje?, l-au provocat ei.
– De acord, le-a răspuns tânărul.
Demonstraţia a fost fixată pentru duminica următoare, la orele 10:00, în piaţa centrală a satului. Toată lumea era adunată în piaţă când a apărut tânărul. Acesta s-a deplasat în cârje până în centrul pieţei, a aşteptat până când orologiul bisericii a început să bată ora 10:00, după care şi-a aruncat cârjele. O mare tăcere s-a aşternut peste întreaga mulţime. Tânărul a încercat să facă un pas îndrăzneţ înainte, dar a căzut cu faţa la pământ.
Sătenii au ridicat din umeri, apoi au plecat acasă, convinşi mai mult ca oricând că este absolut imposibil să mergi fără cârje.
Fragment din volumul Rugăciunea broaştei, scris de Anthony de Mello
V-ar mai putea interesa şi aceste povestioare cu tâlc
