O metodă de vindecare a omului modern, a cărui dramă e fuga de sine şi de o confruntare cu Dumnezeu

0
178

metoda„Rugul Aprins” a constituit ocupaţia de bază a Mişcării de la Antim. Numai instalarea prea rapidă a comunismului nu l-a lăsat să se dezvolte cum trebuie. Deşi, el s-a dezvoltat, totuşi, atât de mult, încât a putut constitui o mişcare de mare importanţă pentru vremea aceea. Ea a însemnat pentru Biserica română mult mai mult decât a voit. Pentru că mişcarea aceasta, înscrisă în literele preocupărilor duhovniceşti ale vremii, a însemnat ceva foarte mult pentru spiritualitatea românească a epocii. Este un capitol important din mistica ortodoxă, pusă în valoare atunci în vremuri grele, cum se arătau a fi vremurile pe atunci la noi în ţară. Nu era vorba de nici o noutate foarte mare, dar era vorba de o noutate tipic ortodoxă care se cerea, atunci, în gândirea ortodoxă. Pentru că mistica aceasta, era vorba să fie o chemare din cele mai profunde cugete creştine care se vedeau în acea vreme, gata de a fi lipsite de orice libertate, chiar de libertatea esenţială de a mai exista în cadrul bisericii ortodoxe. Şi atunci, a trebuit să se facă apel la acea gândire creştină care, să poată rezista tuturor curentelor care nu urmăreau altceva decât moartea oricărui curent religios. Ne aflam în acei ani, în care se lovea cu tot dinadinsul în gândirea ortodoxă a românismului. „Rugul aprins” a voit să pună în valoare ceea ce avea creştinismul mai profund, mai cu putere legat de originea sa şi de rostul de a face misiune chiar într-o lume în care îi era interzisă existenţa.

Astfel, la noi, în România, tocmai în momentul în care se credea că nu mai există nici o putere, tocmai atunci a apărut „Rugul aprins”. Persoana era controversată pentru că fusese, multă vreme, directorul unor ziare, dintre care unul se numea „Credinţa”, iar celălalt „Floarea de Foc”, şi care i-au dat celui ce le onora cu direcţia, puterea de a se rupe de ele şi de a încerca, prin „Rugul aprins”, o mai profundă mişcare spirituală de care era tocmai nevoie în gândirea românească. Acest om a fost Sandu Tudor, care era deja cunoscut în presa românească, deşi cunoscut într-un fel care nu i-ar fi indicat măsura nouă, aceea de a pune bazele unei mişcări ortodoxe de asemenea valoare, precum a fost „Rugul aprins”. A fost nevoie, în decursul anilor, de o transformare extraordinară care să-l facă să-şi uite de ziarele lui anterioare şi să se apuce de predica care era, în acelaşi timp, o mişcare spirituală, aceea a „Rugului aprins”. Sandu Tudor nu era, de fapt, un foarte bun sistematician. Era, cum îi zicea unul din cei care s-au alăturat mişcării lui, profesorul Alexandru Mironescu, o „bibliotecă deranjată”. Era un fel de a zice despre el că ştia foarte multe lucruri, dar care nu le putea stăpâni, în aşa fel, încât să scoată ceva bine definit. Era, însă, aceasta numai o părere despre felul lui de a fi. Pentru că, în realitate, fiecare cuvânt al lui era cu sens, profund şi rupt din ceea ce am putea numi existenţa personală a vremurilor acelora. Dar nu era tocmai aşa. Pentru că el reuşise, printr-o îndelungă cercetare, să ajungă la miezul lucrurilor. Tocmai de aceea el ştia să spună lucruri interesante şi să-i facă pe ceilalţi să-l urmeze în gândirea lui.

Desigur că, la început, îi plăceau scandalurile bisericeşti şi literare. Dar, în timp, şi datorită schimbărilor epocii, el a ştiut să se rupă de sine, cel din trecut, şi să apeleze la un nou om, care era preocupat de noua problemă a epocii. De aceea, el se încurca, încă, în modalităţile lui de apropiere a oamenilor în ceea ce le spunea. Era, desigur, greu pentru oameni să-l înţeleagă. Era, însă, mai greu pentru acei care veneau în minte cu filosofia lui de la cele două ziare. Şi ei vedeau, mai degrabă, noutatea extraordinară pe care o conţinea învăţătura lui faţă de ceea ce fusese înainte, când unii oameni îl cunoscuseră altfel. De altfel, se întâmplase, în sufletul lui, o adevărată convertire spirituală, de care, prietenii lui mai vechi erau cumva obligaţi să ţină socoteală. Şi, tocmai de aceea, amesteca în vorbirea lui cea nouă, lucruri vechi care se petrecuseră pe când conducea cele două ziare. De altfel, tocmai aceasta e marea minune care s-a făcut cu dânsul. Că nu mai pomenea, acum, de omul cel vechi. Prin tot ceea ce făcea, era întru totul un om nou, un om dăruit noii descoperiri care i se făcuse. El fusese, dealtfel, în muntele Athos, unde începuse transformarea lui. Eu cred că totul se datorează, în structura lui, acelei călătorii pe care a făcut-o la muntele Athos. Odată ajuns acolo, nu prea ştia cum să se comporte. De altfel, putem crede, cum îl ştim îndoielnic, că s-a dus spre muntele Athos cu gând foarte diferit. Acolo însă, a întâlnit, de la bun început, un călugăr care trăia muncind pe la diferiţi alţi călugări, care era un fel de „trăistar”, adică tot ce avea el, avea în traistă şi tot ce câştiga el, punea tot în traistă, cu care umbla din mânăstire în mânăstire. Trebuie să înţelegem, însă, că aceasta era un fel de nevoinţă a lui, care îşi va fi dat roadele ei. Călugării nu descoperă tainele vieţii călugăreşti turiştilor. Aceia cum vin, aşa se şi duc. Pe monahul acesta îl chema Averchie. Lui Sandu Tudor i-au plăcut propunerile lui şi, luându-l împreună cu el, a plecat să viziteze muntele. Aşa că, şi-a început vizita mânăstirilor cu un „director” de conştiinţă care l-a ghidat în cele mai mici amănunte. Intrau într-o mânăstire, nu înainte de a face trei metanii şi apoi, alte trei metanii la intrarea în biserică, iar în momentul în care intrau, se duceau pe rând la toate icoanele, le sărutau, de la uşă până la altar, în felul acesta, stareţul era avertizat de călugării lui, care-l urmăreau, şi ştia că are de-a face cu un vizitator evlavios. Se zvonise deja, în tot muntele Athos, că monahul Averchie umblă din mânăstire în mânăstire, cu un vizitator important şi foarte evlavios. De altfel, se făcuse cunoscut de-acuma peste tot, şi călugării din Athos şi-au deschis inimile în legătură cu practica rugăciunii. Aşa se face că i-au făcut rost de scăunel, l-au învăţat metoda respiraţiei şi întreaga tehnică a rugăciunii minţii. Aşa i-au deschis inima spre cunoaşterea călugărilor isihaşti din muntele Athos, pe care el a început a-i imita. Acolo a înţeles Sandu Tudor, care de fapt, nu era încă părinte, ce înseamnă inima, care avea un sens profund pentru viaţa noastră duhovnicească. Aşa a învăţat ca, plecându-şi capul în piept, să rostească în ritmul respiraţiei: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Sandu Tudor a avut parte de o reală convertire în materia rugăciunii. El o spunea după învăţăturile din „Povestirile Pelerinului Rus”. Aici, în munte, a început el să facă încetul cu încetul rugăciunea minţii, până când a reuşit să se desprindă din el tot ceea ce însemna până atunci altceva şi care, acum, încetul cu încetul devenea o obişnuinţă a sufletului său. Se întoarse în ţară şi avu surprinderea să găsească aici tot ceea ce găsise şi la Sfântul Munte Athos. În 1944, el se înscrise în rândul fraţilor de la Mânăstirea Antim. Avea încă destui bani. Aşa că, cu dânşii, a renovat chiliile şi Paraclisul mânăstirii, care era pictat de Nicolae Stoica. S-a instalat el însuşi într-o cameră pe care şi-a pregătit-o acolo, sub clopote, a întemeiat Asociaţia „Rugul Aprins”, şi s-a aşezat sub îndrumarea Sfântului Simeon Noul Teolog. Stareţ al mânăstirii era, pe timpul acela, părintele Vasile Vasilache. Aşa îşi apropie pe cei mai tineri, în care nu prea găseai de la început ceea ce ai fi voit. Şi începu, astfel, pregătirea duhovnicească a tuturor celor care i s-au apropiat. Aşa, încetul cu încetul, el deveni o personalitate puternică, care se făcu cunoscută în Bucureşti şi, mai mult decât atâta, chiar urmată.

În special, o anumită parte din intelectualitatea bucureşteană i se alătură, şi aşa, deveni părintele duhovnicesc al unui grup important de intelectuali, printre care se numărau: Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, poetul şi dr. Vasile Voiculescu, dr. G. Dabija, arhit. Constantin Joja şi alţii, toţi aducându-şi soţiile şi prietenii, cu care Sandu Tudor începu o adevărată mişcare.

Deci, li se explică tuturor de ce se numea gruparea „Rugul Aprins”, arătându-le că este un simbol clasic al Maicii Domnului. Şi atunci, când gruparea începu a-şi căpăta sens, tocmai atunci, se făcu prezentă în România şi vocea războiului. Căci ţara era ocupată de comunişti şi aceştia voiau să pună mâna pe tot sufletul românesc, şi să-l dezbare de orice legătură cu ceea ce însemna spiritul. Aşa şi-a făcut în ţară, prezenţa, spiritul sovietic, care voia să facă să dispară orice era important pentru sufletul românesc. Tocmai atunci se înmulţeau toate curentele, care de care mai împotriva bunului simţ. Părintele Arhim. Roman Bragă explică cum, pe vremea aceea, avea coleg de facultate pe P.C. pr. Nicolae Bordaşiu, şi au încercat să organizeze o Asociaţie a Studenţilor Ortodocşi (Athos): „Ne-am dus cu actele acestei Asociaţii, la părintele Sandu Tudor. El ne-a luat actele şi ne-a zis: „Aduceţi-i pe băieţi, aici la Antim”.

Sfinţii părinţi erau oameni practici: post, metanii, spovedanie, împărtăşire, nu vorbe goale. Ne-am dat seama astfel, că numai aşa ne vom găsi într-o ordine sufletească, dacă vom porni după Sf. Apostol Pavel, care zise: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Tocmai atunci îşi începuse, la Facultatea de Teologie din Bucureşti, un curs de Mistică Ortodoxă, părintele prof. dr. Dumitru Stăniloae. Acest curs a fost, pentru studenţii teologi din vremea aceea, un adevărat eveniment. El se axa pe rugăciunea lui Iisus, sau rugăciunea inimii, sau pe isihasm. Am observat că acesta era bine păstrat, în taină, de cei care-l practicau. Totuşi, pentru grupul de la Antim, el devenise acum o metodă de vindecare a omului modern, a cărui dramă era fuga de sine şi de o confruntare cu Dumnezeu. Tocmai atunci se aşezase la Mânăstirea Antim, Mitropolitul Nicolae al III-lea al Rostovului. Printre ucenicii acestuia era şi un părinte, Ioan Culâghin, care trăise, mai înainte de Revoluţie, la Mânăstirea Valaam de pe lacul Ladoga.

Acest părinte avea cu dânsul un manuscris intitulat Sbornic, alcătuit de egumenul Hariton de la Valaam, despre însemnătatea rugăciunii lui Iisus şi despre practica ei. Al doilea volum era intitulat „O convorbire între un călugăr şi un preot de mir, despre practica rugăciunii”. Manuscrisele i-au fost traduse de vieţuitorii de la Antim şi au devenit cărţile cele mai importante ale lor. Preoţii care au venit cu el şi s-au refugiat la Mânăstirea Cernica, au avut o soartă tragică. Au fost luaţi, judecaţi şi condamnaţi la moarte. Tot atunci şi părintele Ioan Culâghin, împreună cu ucenicul său, caporalul basarabean, au fost arestaţi şi deportaţi în Rusia.

Rugul Aprins, Dr. Antonie Plămădeală

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here