De este pusă înainte osârdia, grăieşte sfântul Apostol Pavel, după cât are cineva este bine primită, iar nu după cât nu are. Că nu ca să fie altora odihnă, iar vouă necaz, ci ca să fie potrivire (2 Cor. 8, 12-13). Apostolul exprimă prin aceasta legea dreptăţii, iar nu a dragostei, întrucât dragostea n-are graniţe. Ea jertfeşte pentru prietenii săi nu numai tot ce are, ci şi însăşi viaţa sa. Asemenea manifestări ale dragostei nu intră, totuşi, în sfera îndatoririlor, căci după fire ele sunt cu neputinţă de împlinit. Când harul Duhului revarsă în inimă dragostea, ea jertfeşte totul, şi o face pentru că află în asta saţ, iar fără asta se simte nesăturată, flămânzeşte. însă regula generală este să facem numai ce ne stă în putinţă, nu ca să fie altora odihnă, iar vouă necaz, ci ca să fie potrivire. Cel ce dă ceea ce are de prisos se pune pe sine ca măsură şi pe cel nevoiaş îl ridică la măsura sa – şi iată că s-a făcut potrivire. Dacă această regulă ar deveni pentru noi lege de viaţă, sărăcia ar fi pierit de mult dintre creştini. Necazul este însă tocmai că în sufletul nostru se află întotdeauna scuza: „şi eu am nevoie”. Cine pune măsură acestui „şi eu am nevoie”? Când ai nevoie chiar tu, înseamnă că a da altora este pentru tine necaz; nu este potrivire. Şi a plecat nevoiaşul necăjit, iară ajutor, iar cel ce nu a dat a rămas în tihnita sa îndestulare: „regula”, zice, „nu este ca să fie altora odihnă, iar nouă necaz, ci ca să fie potrivire”. Cu această piatră astupă el gura conştiinţei, şi aceasta tace până la o vreme.
De unde începe necazul pe care şi-l face omul făcând parte altora din ceea ce are nu poate hotărnici nimeni dinafară, întrucât nu poţi intra cu măsura ta în sfera vieţii altuia. Acest hotar îl ştie numai Dumnezeu, uneori şi propria conştiinţă. Zic uneori, deoarece chiar înlăuntrul conştiinţei se află o mulţime de lucruri care perturbă corectitudinea aprecierilor ei. Numai cel ce a încheiat toate socotelile cu lucrurile lumeşti poate să dea fără limită – dar şi în atare oameni aceasta este doar o desăvârşire dorită, însă nicidecum demonstrată de către toţi. Tocmai de aceea Mântuitorul nici nu ne-a arătat-o deodată. Fericitul Theodorit zice: „Stăpânul arată desăvârşirea în deplinul dispreţ faţă de avuţie şi în sărăcia de bunăvoie, însă învaţă, totuşi, că şi fară această desăvârşire putem dobândi viaţa veşnică: întrucât la întrebarea tânărului: ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică (Mc. 10, 17) nu l-a îmbiat deodată cu învăţătura despre desăvârşire, ci i-a amintit de celelalte porunci, şi când tânărul a spus că a împlinit toate poruncile 1-a sfătuit să aleagă viaţa lipsită de griji şi ne-agonisitoare. învăţat de aceasta, dumnezeiescul Apostol nu dă vreo legiuire deosebită, ci legiuieşte pe potriva neputinţei duhului. Tocmai de aceea a şi zis: nu ca să fie altora odihnă, iar vouă necaz, ci ca să fie potrivire, şi a poruncit să dăm doar ce avem prisositor”.
Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Sfântul Teofan Zăvorâtul
Jurnal Spiritual
