O întrebare pe care de obicei nu ne-o punem

0
59

O întrebare pe care de obicei nu ne-o punem. Zilele trecute, intrând în biserica „Sfântul Ioan” din Freiburg (Johanniskirche), am ajuns tocmai la predică, întrebarea pe care o pusese preotul ar trebui să ne-o punem toţi: „De cele mai multe ori ne ruşinăm să spunem că suntem creştini. Mai bine ascundem acest lucru, întrebându-ne ce vor spune ceilalţi despre noi. Ne întrebăm deseori ce gândesc ceilalţi despre noi. Ne întrebăm vreodată ce gândeşte Dumnezeu despre noi?” Da, într-adevăr, ne punem vreodată această întrebare?

Ea atrage după sine multe alte întrebări, conţinând afirmaţii şi contradicţii, prin care încercăm să exprimăm ceea ce de fapt nu poate fi exprimat. Mistica ortodoxă posedă o subtilitate a gândirii care o ridică deasupra gândirii raţionale, atât de limitată în încercarea ei de a explica totul. Şi care pune existenţa noastră într-o altă lumină.

„Eul nu este existenţă, ci supraexistenţă. Eul nu există pentru sine, ci devine existent, devine real prin altceva, care e predicatul său şi care nu e identic cu eul. Nici nu poate fi exprimat, spune teologul rus Bulgakov în Tragödie der Philosophie. Recunoaştem aici concepţia palamitică, chiar dacă nu e explicit citată. Ea înseamnă trăirea în aşteptarea „îndumnezeirii” omului, unirea lui cu Dumnezeu, prin harul necreat izvorât din Fiinţa Divină. Ea presupune iluminare, trăire care nu anihilează personalitatea umană, ci acentuează, spre deosebire de secularismul occidental, vorbeşte de o imitare a lui Dumnezeu de către om, Christi.

Din nefericire, considerăm epoca noastră o „cucerire” o culme a evoluţiei. A modernismului, sinonim cu automate de fabricat bani şi afaceri rentabile.

În cursul istoriei, fiecare epocă a scos în evidenţă o anume formă de existenţă: setea de frumuseţe perfectă şi oarecum abstractă a Antichităţii, gândirea mistică, uneori scolastică, de-un mare rafinament intelectual şi spiritual a Evului Mediu, aspiraţia de eliberare din anumite tipare, ca o emancipare a gândirii timpurilor mai noi, tendinţe pe care omul le-a numit raţionalism şi modernitate, care au instaurat secularismul, dându-i rangul de formă exclusivă şi singură posibilă de existenţă. Doar că evaluarea lui ca atare s-a dovedit eronată. Astăzi începem, împreună cu unul dintre marii filozofi şi sociologi germani contemporani, Jürgen Habermas, să vorbim despre sfârşitul secularismului, să vorbim despre o societate „postseculară” (vezi cartea lui Jürgen Habermas, Zwischen Naturalism und Religion [între naturalism şi religie], ed. Suhrkamp).

Pentru această societate postseculară, el cere o autoînţelegere intensificată şi exclusivă a ceea ce noi numim modernism. Doar că, spune Habermas, ea eşuează încă de la început.

Alunecând treptat de la făptura complexă, cu o gândire ce mergea în adâncime, omul a decăzut într-o logică aparentă, exterioară, plătind un tribut distrugător unor formalisme, din perspectiva cărora apreciază astăzi întreaga realitate. Pentru el universul se restrânge la spaţiul existenţial minimal, care ne înconjoară. În goana după generalizare şi reglementare, uităm că omul nu face parte din categoria fenomenelor care pot fi generalizate cu succes. Că fiecare individ este deosebit de ceilalţi.

Altfel spus, oricât de mare succes ar avea legile ştiinţei exacte (pe care de altfel nu le contestă nimeni), valabilitatea lor n-are caracter de exclusivitate pentru fiinţa umană. Uităm că fiecare dintre ele este valabilă într-un anume domeniu al gândirii, că uneori sunt supuse unor fluctuaţii inexplicabile.

Vrem să-i înghesuim pe toţi oamenii în definiţii şi reguli generale, aşteptând ca ei să reacţioneze identic în toate situaţiile. Cu alte cuvinte, dacă această tendinţă a fost propagată şi exultată, căpătând forme halucinant dictatoriale în Occidentul secolului al XX-lea, care se străduia astfel să pună în evidenţă superioritatea formelor capitaliste asupra celor numite în mod eronat socialiste (de fapt nu aveau nimic comun cu dreptatea socială şi cu egalitatea între oameni, pe care o propaga teoretic socialismul), ea a pălit mult în ultima vreme, pentru că, vai, s-a constatat că nu a contribuit prea mult la „fericirea” umană.

În schimb, omenirea a fost dezumanizată, răceala, egoismul, izolarea au devenit coordonate ale cotidianului, aducând cu ele nu numai tristeţea şi monotonia, ci forme acerbe de criminalitate, care au progresat şi progresează cu o iuţeală înspăimântătoare.

Societatea umană şi-a pierdut idealurile care o distingeau între alte categorii ale vieţii. Ceea ce este mai alarmant: procesul de dezumanizare de care vorbeam nu este totdeauna o iniţiativă reflexivă, exercitată asupra sine însăşi, ca un act voluntar, ci funcţionează pe baza unor tendinţe exterioare, dintr-un afară care ne duce cu gândul la afirmaţiile lui Orwell. Există însă semne, chiar dacă deocamdată vagi, cu caracter individual, ale unei înţelegeri a realităţilor fundamentale. După cum declară Adorno, religiozitatea se așează pe adevărul propriu, şi nu pe noţiuni morale generale.

La mulţi oameni, ea este mai mult intuitivă decât conștientă. Ei încep să realizeze că, fără comuniune şi solidaritate, realitatea devine insuportabilă.

Mai ales eşecul familiei, al educaţiei copiilor, începe să pună semne de întrebare. Să nu uităm că în popor se spune, mai ales se spunea: „Te vede Dumnezeu!” Prezenţa Lui e concretă, transcendentul coboară pe pământ şi este experiat la toate nivelele. Poate este ecoul învăţăturii Sfântului Grigorie Palama în credinţa populară, mistica Sfinţilor Părinţi actualizată în conştiinţa oamenilor. În Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, D. Stăniloae spune: „Cine e împins de nebunie până la atâta îndrăzneală încât să se opună cuvintelor Sfinţilor Părinţi, acela e departe de teologia sigură a creştinilor… Căci prin ce se va dovedi demn de credinţă, dacă el nu-i socoteşte pe sfinţi demni de credinţă?”

În fapt, poate că în nici una dintre variantele cunoscute ale devoţiunii populare, în viaţa de zi cu zi, ea nu se identifică atât de firesc ca în acest caz cu prezenţa, cu „lucrările”, cum le numeşte Sfântul Grigorie Palama, ducând inevitabil la întrebări neliniştitoare.

Poate astfel intuim răspunsul la întrebarea preotului din Freiburg: „Ne întrebăm vreodată ce gândeşte Dumnezeu despre noi, despre mine?”, nădăjduind să ne devină cunoscut. Căci este o întrebare al cărei răspuns se poate da numai dacă e pusă pentru cineva care există cu adevărat. Fără îndoială, ea presupune libertatea, necesitatea de a fi pusă fără teamă în actualitate. Şi presupune o atitudi ne pe care aş numi-o „cultură a sfinţeniei”, mai degrabă cultura atitudinii de dreaptă socoteală, despre care Sfinţi Părinţi spun că este treapta fundamentală de la care poate începe ascensiunea spirituală.

Din păcate, libertatea noastră, pentru care îi mulţumim lui Dumnezeu, a adus cu sine şi o exagerare, o goană după senzaţional care nu are nimic de-a face cu credinţa reală, profundă. Nu putem să repetăm destul pericolul exagerărilor care duc la un bigotism nesubstanţial, departe de învăţătura dreptei credințeşi care astăzi se practică prea des şi cu consecinţe nefaste.

Cultura sfinţeniei nu este o glumă sau o găselniţă gratuită, ci un mod de viață, o atitudine, o mentalitate asupra căreia ar trebui să ne oprim mai mult, pentru că lipsa poate aduce mari prejudicii atât credinţei noastre, cât şi oamenilor în căutare de spiritualitate adevărată.

Alte articole aici.

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here